Un marxist independent, ostil ruginitelor dogme staliniste

Nicolae Ceauşescu. Foto: PAP/CTK

Am recitit în utimele luni cărţi de amintiri ale unor figuri marcante din anturajul lui Ceauşescu: Paul Niculescu-Mizil, Dumitru Popescu, Constantin Olteanu, Ştefan Andrei, Silviu Curticeanu, Cornel Burtică, Constantin Boştină. Cu Ion Iliescu am stat eu însumi îndelung de vorbă. Diferite ca nivel intelectual şi ca probitate, toate confirmă ceea ce-am definit drept stalinism pentru eternitate.

Nicio secundă nu le-a trecut prin minte conducătorilor PCR să emuleze deschiderea anti-stalinistă din Cehoslovacia. Desfiinţarea cenzurii, dezbaterile libere despre trecutul stalinist şi renaşterea pluralismului sub forma cluburilor şi asociaţiilor independente li se păreau la fel de suspecte şi primejdioase precum lui Brejnev, Gomulka şi Ulbricht.

În timpul Revoluţiei Maghiare din 1956, Ceauşescu a făcut parte din comandamentul creat pentru apărarea regimului. Dar urmaşii lui Gheorghiu-Dej, Ceauşescu şi clica sa, voiau să-şi afirme autonomia în raport cu ceea ce Ken Jowitt a numit the Moscow Center. Nu mai voiau să fie tutelaţi, trataţi ca partid minor. Unitatea de granit dintre Conducător, Partid şi Naţiune trebuia scoasă în prim-plan. România nu a fost invitată la consfătuirea la vârf de la Dresda din martie 1968. Nici apoi, la începutul luni august, la aceea de la Bratislava. Era pur şi simplu ignorată. Insistenţa pe tema autonomiei putea fi un iritant, nu un motiv de acţiune militară.

Mitul plăsmuit atunci îl aşează pe liderul PCR într-o lumină eroică. Un rezistent împotriva hegemonismului de mare putere al Kremlinului. Eventual, un marxist independent, ostil ruginitelor dogme staliniste. Ideologii oficiali, Paul Niculescu-Mizil şi Dumitru Popescu, nu conteneau să aplaude marea înnoire. Pe acest fond, rolul Liderului devenea crucial, similar celui al lui Tito în ruptura cu Stalin din 1948.

Contrar legendei epocii, prelungită în actuala vulgată “suveranistă”, dictatorul român Nicolae Ceaușescu nu a refuzat să participe la invazia Cehoslovaciei. Pur şi simplu, nu a fost invitat. O recunoștea el însuşi în şedinţa Comitetului Executiv din 25 august 1968, la doar patru zile de la exaltatul discurs ţinut de la balconul clădirii Comitetului Central. Este interesant că în acea reuniune, liderul PCR insista asupra reacţiei de dezaprobare a invaziei de către ilegalişti, inclusiv (ori mai ales) foştii voluntari antifascişti din Spania şi Franţa. Se evidenţia prin frecvenţa intervenţiilor sale veteranul cominternist Gheorghe Stoica. Acesta trăise anii războiului în URSS, se căsătorise cu o sovietică (Marusea), înfiaseră un copil, Alexandru (Sandu). Oţelitul vulpoi divorţase de mult timp. Nu acelaşi lucru se întâmplase în cazul lui Dumitru Coliu, şi el căsătorit cu o rusoaică, Olga Feodorovna. Stoica şi Coliu reveniseră în România din emigraţia sovietică cu Divizia “Tudor Vladimirescu”. Altă relicvă stalinist-sovietică, Leonte Răutu, era tăcut. Văzuse multe, știa multe. Stăpânea arta prudenţei. Din stenograma şedinţei, reiese rolul temperant al premierului Ion Gh. Maurer. Acesta îl roagă pe Stoica să se calmeze, atrage atenţia că ambasadorul sovietic A. V. Basov era un om cu simţul realităţii şi cu care se putea discuta serios. Ceauşescu însuşi pare derutat. Mersese foarte departe în speechul din 21 august, simţise acest lucru şi în cadrul întâlnirii avute cu mareşalul Tito.

Nici Dej n-ar fi participat la invazia prezentată drept “ajutor frăţesc”, dar ar fi făcut-o calm, calculat, rezervat, prudent. L-ar fi pus pe Maurer să exprime dezacordul, nu s-ar fi aventurat să folosească termeni tari, ușor reproșabili de către “aliaţi”. Oratoria şi retorica scăpată de sub control nu făceau parte din stilul politic al lui Dej. La trei ani de la venirea sa la putere, liderul de la București era privit în Vest ca un enfant terrible al Blocului Sovietic. Tumultuos, coleric şi intempestiv ca temperament, Ceaușescu s-a visat pe 21 august 1968 drept o sinteză între generalul de Gaulle şi mareșalul Tito, Micul David carpato-danubian înfruntând Goliatul imperialist de la Răsărit. Discursul său, înfierbântat, hiper-emoţonal și, greu de negat, electrizant, era un strigăt de om deopotrivă înspăimântat şi isterizat. Nu s-a consultat cu nimeni din Prezidiul Permanent ori din Secretariat. Premierul de-atunci, Ion Gh. Maurer, povestea peste ani că a rămas perplex, știind că Armata nu avea cum să reziste unei agresiuni sovietice. Moderat ca om politic, inteligent, cultivat, oportunist, laș, arogant şi cinic, Maurer avea să se retragă din joc, prin pensionare, peste șase ani.

Ceauşescu a făcut din momentul 21 august 1968 un element-cheie din capitalul simbolic al comunismului dinastic in statu nascendi. “Mişcarea comunistă mondială” nu mai era decât o formulă menită să ascundă fragmentarea, diviziunea, dezintegrarea. Partidele comuniste vestice, plus cel din Japonia renunţau spectaculos la ceea fusese însăşi raţiunea de a fi a leninismului: “dictatura proletariatului”. Adică a partidului unic, presupusul depozitar al cunoaşterii absolute. Leninismul, în oricare din variantele sale, a însemnat şi înseamnă etatizarea, înrobirea gândirii, emascularea spiritului critic.

Organizată la mai puţin de un an de la intervenţia din Cehoslovacia, Conferinţa partidelor comuniste şi muncitoreşti de la Moscova consacra de fapt prelungita comă a noţiunii de internaţionalism. Discursul lui Ceauşescu consona cu cel al liderilor partidelor comuniste din Franţa, Italia şi Spania. Campionul suveranităţii naţionale se opunea, mai puţin răsunător decât în august 1968, pretenţiilor hegemoniste sovietice. Pandantul a fost însă strângerea şurubului în politica internă plus o intensificare vertiginoasă a cultului personalităţii celui idolatrizat drept garant al demnităţii naţionale. Trâmbiţate ad nauseam, independenta şi suveranitatea nu erau ale poporului, ci ale unei coterii profitocratice aduse la putere prin dictat imperialist. Întreaga suprastructura ideologică se baza pe o imensă minciună.

Am intrat la facultate în iunie 1970. Era ultimul an de respiraţie spirituală cât de cât normală. Se puteau împrumuta cărţi de la bibliotecile occidentale. Îngheţul reîncepea după exact un an. Reveneau dogmele şenile. Nu integral, dar suficient de agresiv pentru a închide orizontul speranţei.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News