Rodica Culcer: „Dușmanii democrației plătesc mai bine”


Foto: Pagina de Media

Unde erați în decembrie 1989? În mod aparte: în 22 decembrie 1989?

Eram în București. Lucram la Secția politică a Ambasadei SUA la București. Împreună cu colegii mei, așteptam cu teamă, replica puterii comuniste la evenimentele din ziua precedentă, când fusesem în stradă. Abia după prânz, când situația se clarificase, americanii ne-au dat voie să ieșim din clădire. Îmi amintesc foarte clar cum unul din șefii mei a deschis ușa biroului și mi-a spus zâmbind: Du-te și vezi cum se scrie istoria! (Go watch history being made!) Ceea ce am și făcut de atunci încoace, dar nu ca funcționar de mâna a doua al unei Ambasade, ci ca jurnalist.

 

Cum vă amintiți presa noastră de atunci – din primele zile, primele săptămâni, primele luni de după căderea (parțială, cred că suntem de acord în această privință a) comunismului?

Era o perioadă romantică, am putea spune, în care mulți ne imaginam că toată societatea își dorise căderea comunismului. Evident, nu era așa, după cum ne-am lămurit cu prilejul primelor alegeri „libere”, când a triumfat Iliescu, iar cei care puneau problemele de principiu și de fond, ca de pildă incompatibilitatea dintre FSN ca forță conducătoare în stat, care organiza alegerile, și candidatura FSN în aceleași alegeri, ne-am trezit că suntem de fapt o minoritate într-o societate care se temea de incertitudinile post-comunismului. Noi am sperat în van în dispariția  comunismului, în primul rând pentru că sistemul era bine înrădăcinat, stăpânea toate pârghiile și nu avusese de înfruntat cu o dizidență prea puternică. Doar figuri izolate, ca Doina Cornea, de pildă, sau cei câțiva lideri ai SLOMR îl înfruntaseră pe față. Alte mișcări de revoltă – minerii, în 1977, sau muncitorii din Brașov, în 1987 – fuseseră lichidate fără menajamente de aparatul represiv redutabil al regimului comunist. Iar presă subterană nu existase, practic. Nu exista deci o grupare politică sau civică în stare să preia puterea. Iar în privința presei, entuziaștii au fost lăsați să zburde, să scrie liber la gazete care aveau să dispară curând, din lipsă de fonduri, până când ceea ce s-a numit „eșalonul 2” s-a reorganizat și și-a pus la punct aparatul propagandistic.

Tot acest romantism al primelor luni ale lui 1990 este umbrit însă de poziția TVR, care a devenit imediat instrumentul de manipulare al puterii neocomuniste reșapate. TVR a păstrat această „malformație congenitală” și a rămas puternic infiltrată de FSN, în toate reîncarnările ei. Scurtele intervale în care a încercat, ulterior, să-și îndeplinească misiunea publică au fost curmate rapid, atunci când condițiile politice au permis restaurația.

 

Cum ați intrat, după 1989, în presă? În ce împrejurări s-a întâmplat aceasta?

Eu îmi dorisem întotdeauna să fiu ziaristă. Încercasem să dau un concurs la TVR, în tinerețe, dar fusesem respinsă după verificarea biroului de cadre pe motiv că socrul meu fusese moșier. Lucrasem prin 1968, unul din puținii ani ai falsei noastre liberalizări, ca elevă de liceu, la un experiment încântător și de scurtă durată al Scânteii Tineretului, numit Pagina elevului. Dar nici nu mă puteam gândi să lucrez într-o presă în care toate articolele, inclusiv știrile de politică externă, începeau cu numele lui Ceaușescu. Nici nu am încercat, de altfel.

În ianuarie 1990 însă am citit un mic anunț în România Liberă, în care BBC Secția română scotea la concurs câteva posturi de producători radio. M-am înscris și, după ce am parcurs toate fazele selecției, am ajuns la Londra. Am avut mult noroc, pentru că am învățat nu numai să practic jurnalismul după standardele editoriale și profesionale ale uneia dintre cele mai respectate instituții media din lume, ci și pentru că am putut să trăiesc zece ani într-o țară cu puternice tradiții democratice, cu o viață politică și publică extrem de interesantă și cu totul nouă pentru mine. Abia acolo am înțeles ce înseamnă o democrație și ce rol are presa în funcționarea ei. Am încercat ulterior, după revenirea în țară, să aplic ceea ce am învățat, dar nu am avut prea mult succes. Tot ce am realizat s-a năruit ulterior, iar astăzi supraviețuiește poate doar în mintea câtorva dintre colegii mei mai tineri care au fost receptivi la „învățăturile mele”. Așa am înțeles, după eșecuri și suferințe, că presa nu poate fi mai bună nici decât societatea, nici decât sistemul politic, în care funcționează. Iar noi poate abia acum să fim mai bine pregătiți pentru o democrație de tip european, adică să putem începe să o clădim. Suntem însă foarte departe de acest obiectiv.

 

Foto: Agerpres

S-au văzut de la început – adică, din decembrie 1989 și încă din lunile imediat următoare acestui moment – marile probleme ale presei de la noi?

Cum spuneam deja, s-au văzut în cazul Televiziunii publice, care a fost mai întâi folosită pentru cucerirea puterii de către neocomuniști – să le spunem așa, din motive practice – în decembrie 1989 și apoi pentru anihilarea oricărei opoziții democratice în lunile și anii care au urmat. În privința presei scrise, s-a văzut imediat că doar gazetele succesoare ale organelor de propagandă comuniste, ca Adevărul, moștenitorul infamului ziar Scânteia, aveau resursele financiare pentru a rămâne pe piață. România Liberă a rezistat cu mare greutate și cu sprijin din exterior. Azi însă a cedat și ea. În aceste condiții, pare o minune că publicații critice față de putere, ca Revista22 de pildă, au reușit să existe în acei ani tulburi. Dar nu ne mirăm că sediul Revistei 22 a fost atacat de mineri in iunie 1990. Adevărul în schimb a fost menajat. Problemele presei au reflectat de altfel  evoluția luptei pentru putere, o luptă complet inegală în acea perioadă, pentru că banii și resursele fostului sistem represiv se aflau în tabăra FSN. De aceea am și asistat ulterior la constituirea unui sistem media dominat de moguli, care au făcut jocuri politice și au zădărnicit orice tentativă de constituire a unei prese alternative. De ce credeți oare că prima mișcare a conducerii TVR numite în 2012 a fost să desființeze TVR Info, canalul de știri proaspăt creat al Televiziunii publice, care prezenta o altă versiune a faptelor decât Antena3 și Realitatea TV, pe atunci proprietatea lui SOV?

 

Cum împărțiți aceste trei decenii ultime în privința mass-media de la noi? În ce (mari) categorii așezați presa noastră?

Despre faza inițială, ușor haotică, dar cu mass media publice strict controlate de FSN, am vorbit deja. După alegerile din 1990, a urmat afirmarea marilor trusturi media, la începutul anilor 90, în jurul Pro TV și al Antenei, care au devenit jucători politici importanți, inclusiv prin crearea unor curente de opinie aparent apolitice. Așa au intrat pe piață mogulii, Adrian Sârbu și Dan Voiculescu. Au fost și anii marilor lupte politice, ai mineriadelor repetate, ai prigonirii Regelui Mihai, în care Puterea dorea lichidarea Opoziției. Presa arondată Puterii era extrem de agresivă, dacă ne gândim nu numai la Adevărul, ci și la România Mare. Faptul că Opoziția a supraviețuit le-a permis marilor patroni să facă o parte din jocurile politice și să-și negocieze sprijinul pentru un partid sau altul. În 1996 de pildă, este greu de imaginat că CDR și Emil Constantinescu ar fi câștigat fără ProTV, al cărui patron își făcuse unele calcule nerealiste cu privire la recunoștința noii puteri. Între 1996 și 2000 presa liberă, democratică, a respirat, inclusiv la TVR și la Radio-ul public. Legile acestor instituții s-au schimbat în bine, dar numai parțial, din cauza mentalității nenorocite a clasei politice, care, în integralitatea sa, consideră că instituțiile media publice trebuie să fie politizate, deci adjudecate de cei aflați la putere. De aceea ne aflăm aici, fără alternativă publică la televiziunile private. Pauza de respirație s-a încheiat însă odată cu trădarea lui Emil Constantinescu și eșecul CDR, care au permis revenirea lui Ion Iliescu și a PDSR/PSD, secondat de publicațiile lui Corneliu Vadim Tudor.

Dar momentul cel mai important al evoluției mass-media este apariția televiziunilor de știri. Mogulilor de până atunci, Sârbu și Voiculescu, li s-a alăturat Sorin Ovidiu Vântu. Producția de știri era deci coordonată de un fost operator al lui Ceaușescu, care nu a avea o televiziune de știri, dar avea o agenție de știri, Mediafax, de un fost agent al Securității în domeniul economic și de un fost interlop specializat în malversațiuni financiare. Era o restaurație incontestabilă, chiar dacă nu ne-am dat seama de asta la început, pentru că SOV, de pildă, făcea joc dublu, dând impresia că televiziunea lui ar fi critică față de PSD. Era de fapt doar o manevră, menită să-i asigure credibilitatea în fața publicului. Ulterior însă s-a văzut că Realitatea TV era televiziunea fostului șef al Securității, Iulian Vlad, care a rămas și astăzi eroul actualului patron, Cozmin Gușă. Fără iluzii deci. În aceeași perioadă, patronii de presă s-au îmbogățit fabulos, iar jurnalismul de investigație aproape a dispărut, după ce a fost folosit ca instrument de șantaj de către patroni.

A urmat faza ulterioară alegerilor din 2004, pentru că nu putem desprinde evoluția presei de ciclurile politice, în care din nou ziariștii anti-PSD au putut reveni în prim-plan. Din păcate, deși conducerea TVR s-a schimbat, legea a rămas aceeași, ceea ce a permis în continuare controlul politic prin posibilitatea parlamentului de a respinge anual raportul de activitate al TVR sau al SRTV.

După 2004, odată cu alegerea lui Traian Băsescu și intrarea în NATO și UE, poziția mogulilor, foști securiști, s-a radicalizat, iar Antena3 a devenit actor politic în toată regula, ceea ce este și astăzi. Concomitent standardele deontologice în audio-vizual aproape că au dispărut cu desăvârșire.

Din fericire, în faza actuală, presa este mult mai diversificată datorită apariției presei online și a rețelelor de socializare, care au spart monopolul mogulilor. Forța acestora din urmă a rămas însă redutabilă în domeniul televiziunii. Despre presa scrisă însă nici nu știu dacă mai merită să vorbim, căci a căzut dramatic în competiția cu presa electronică, dar merită semnalată reapariția jurnalismului de investigație, de tipul Rise Project. Din păcate, sau din fericire?, el depinde de apartenența la rețele profesionale internaționale și are în continuare mari dificultăți în România din partea Puterii politice.

 

Cine, din punctul dumneavoastră de vedere, a privit mai atent și mai consecvent spre Occident (și, subînțeleg, spre valorile vestice) de la noi: mass-media, clasa politică, marii jucători economici? Cine, cu alte cuvinte, a fost în aceste trei decenii, un mai bun purtător de democrație liberală, fie și sub formă proiectivă, aspirațională?

În toate categoriile menționate de dumneavoastră există atât grupări care sunt interesate de promovarea democrației liberale, cât și grupări care doresc să ne țină departe de ea. Să nu uităm de pildă că mulți mari jucători economici și-au făcut averile din contractele acordate de stat, contribuind și ei la proliferarea corupției. Clasa noastră politică, în majoritatea ei, este obsedată de putere și de împărțirea ciolanului. Standardele occidentale o încurcă. Iar mass-media care depinde de jucătorii economici și/sau de politicieni le va promova interesele. Totuși, odată cu intrarea în UE, expunerea la mediul economic occidental, fie și prin intermediul multinaționalelor a modificat și aici regulile jocului. Aș spune că, în realitate, cei mai convinși promotori ai valorilor vestice sunt românii care muncesc în străinătate, indiferent la ce nivel profesional, pentru că doar trăind acolo înțelegi ce pierzi trăind aici, în izolarea impusă de vestigiile comunismului.

 

Reformulată și particularizată temata(tica) anterioară: când, în aceste trei decenii, a fost presa de la noi aliata și când a fost adversara democrației?

Presa nu este un monolit. Și în cadrul presei există organizații care promovează democrația, din păcate puține, dar și organizații care sunt interesate să o blocheze, pentru că așa dictează interesele patronilor. Presa reflectă clivajele politice și sociale din societate. Dacă suntem unde suntem acum, adică la periferia Europei, aceasta se datorează dominației mogulilor penali asupra audio-vizualului. Istoric vorbind însă presa a fost aliata democrației atunci când a fost lăsată să se exprime, adică între 1996-2000 și, parțial, după 2004, când puterea politică nu a ținut-o sub obroc.

 

De ce a fost presa de la noi adversara democrației?

Pentru că dușmanii democrației plăteau mai bine. Îmi pare rău să o spun, dar cum altfel se poate explica opulența unora dintre ziariști, mai ales a celor care lucrează la Antena3? Nu de multe ori, colegi din presă mi-au spus că mă invidiază pentru emisiunile pe care le fac, dar nu-mi pot urma exemplul, pentru că tocmai au luat un credit imens ca să-și construiască o vilă imensă. Dar nu toată presa a fost adversara democrației. Există ziariști care nu s-au vândut nici astăzi, deși sunt în minoritate. După cum vedeți, paralela cu politica este valabilă și aici.

 

E mai greu, mai inconfortabil, ca presă, să susții democrația decât să te sui cu picioarele pe ea, ca să mă exprim „academic”?

E mai greu din cauza forței televiziunilor care aparțin adversarilor democrației, care te distrug dacă ieși din rând și devii un pericol la adresa dominației lor. Reiau exemplul canalului TVR Info, care i-a scos din sărite pe Voiculescu și pe Vântu.

 

Slăbiciunea presei e, cum spunea un fost președinte, o slăbiciune gravă a democrației?

Da, după cum am spus deja. Cele două sunt interdependente. Dar nici un președinte și nici un partid politic nu au făcut nimic pentru consolidarea independenței presei, măcar a instituțiilor publice de media. Cei mai rezonabili dintre ei s-au limitat la a nu interveni în presă. Esențial era însă să se creeze un cadru juridic pentru asigurarea independenței mass-media publice, care ar fi reprezentat un punct de reper pentru toți ceilalți. Dar oamenii politici nu înțeleg, sau nu vor să înțeleagă, acest lucru. De aceea nu am încredere totală în nici un partid care nu vorbește despre reformarea TVR și a SRTV. Și nu vorbește deocamdată nimeni.

 

A propos: a fost presa „a patra putere în stat” sau formula aceasta, cel puțin la noi, a fost una autoflatantă, excesivă?

Nu a fost o putere, ci doar o anexă a puterii altora. Și aceasta pentru că presa nu este independentă economic. Nu are cum, în actuala etapă de dezvoltare a economiei românești.

 

Care a fost, din unghiul dumneavoastră de vedere, pentru presă, cea mai frumoasă perioadă a ei în aceste ultime trei decenii?

Mi s-a părut că forța cu care presa a luptat împotriva lui Iliescu și a PDSR, în 1996, și apoi împotriva lui Năstase, în 2004, a fost remarcabilă. La fel și concertarea eforturilor acelei părți a presei care a demascat abuzurile lui Dragnea. Perioadele frumoase ale presei sunt cele eroice, nu cele în care nu are cu cine să se lupte.

 

Dar cea mai întunecată?

Cred că presa independentă a dus-o foarte greu în primii ani după 1989 și apoi la începutul anilor 2000, adică atunci când puterea PSD a fost extrem de agresivă. Dar nici perioada 2010-2012 nu a fost ușoară, cel puțin în TVR, din cauza presiunilor USL, care au organizat atacuri fizice asupra carelor de reportaje ale Televiziunii publice în decembrie 2011, pentru că nu prezentau versiunea Antenei 3 privitoare la demonstrațiile din București, iar ulterior a trimis trupele de șoc ale lui Mircea Dogaru și Dorin Lazăr Maior în curtea TVR pentru a cere eliminarea ziariștilor incomozi. Și, ce să vezi? președintele-director general al TVR, provenit din societatea civilă, s-a conformat.

 

Și, legat de ce întrebam mai înainte: care apreciați că au fost/sunt cele mai grave probleme ale mass-media de la noi?

Cred că problema cea mai gravă este faptul că marile organizații media sunt controlate de reprezentanți ai fostei Securități sau de oameni de afaceri mai puțin corecți, care nu sunt străini de serviciile de informații, trecute și actuale. Aceasta este de fapt cea mai mare problemă. Ea accentuează și problema reală a relativismului moral și a absenței unor principii fermeAș adăuga și lipsa de cultură, nu numai politică. Așa am ajuns la derapaje cel puțin ciudate. Cel mai recent exemplu, care m-a exasperat, a fost al colegilor de breaslă care au considerat că apariția lui Dan Barna la Antena 3 a fost justificată, sub pretextul că este bine să le vorbească telespectatorilor acestui post, de parcă telespectatorii Antenei 3 nu ar fi ales acest post pentru că exprimă propriile lor valori! Cum poți, ca jurnalist, să uiți că Antena 3 este un organ de manipulare al lui Voiculescu? Din acest motiv, pentru mine Rareș Bogdan s-a descalificat și el ca om politic. Măcar Dan Barna și-a recunoscut greșeala.

Altă problemă este coruptibilitatea presei. Nu puțini ziariști s-au lăsat cumpărați de politicieni corupți, nu numai din PSD. Să ne amintim doar câți lăudători avea Elena Udrea, de pildă.

 

Cine a rezistat, cine rezistă mai ușor în presa noastră de după 1989? La limită, ce tip/ce tipuri umane au o rezistență mai mare?

A rezistat doar cine nu a depins de politicieni sau cine a avut tăria morală să nu-și trădeze valorile, cu prețul linșajului public la televiziunile lui Voiculescu și Vântu. Nu sunt mulți acești ziariști și nici nu-i prea vedeți la televizor. Și aceasta pentru că la talk-showuri este promovat doar un grup bine definit de „maeștri”. Cristian Tudor Popescu, de exemplu, a rezistat pe ecrane indiferent pe cine și ce a susținut. Mai mult, a reușit să monopolizeze o televiziune de știri. De ce? Iată o temă demnă pentru o investigație.

 

Și e tonică o asemenea constatare?

E tonic să constați că există și caractere în presă. Indiferent cât de puține ar fi.

 

Pentru ceea ce negativ cu presa – în raport cu principiile ei înalte, să spunem așa –, cât de vinovați sunt jurnaliștii înșiși?

În primul rând ei, căci nu mai suntem în perioada în care să ne împuște cineva pentru opiniile noastre. De altfel, observăm și că solidaritatea de breaslă este foarte slabă, iar acel esprit de corps, care ar fi făcut presa mai puțin vulnerabilă la presiuni, lipsește. Mai e mult până departe. Români sunt și ziariștii, mai mult sau mai puțin onești, cum spunea Caragiale.

 

De ce poate renunța la presă, în aceste trei decenii, un om care vrea să aibă conștiința (cât mai) curată?

Pentru că nu va fi nevoit să cedeze presiunilor, să facă compromisuri.

 

E suficientă condiția libertății pentru a avea o presă matură, responsabilă?

Nu, cum spuneam, mai este nevoie și de valori și principii morale, de tărie de caracter. Presa nu este doar o meserie, este o vocație și o misiune.

 

A propos: ce anume, pentru spațiul românesc, trebuie să se alinieze pentru a avea o asemenea presă: matură, responsabilă?

Mai multe elemente: trebuie să existe un suport al presei independente în politică, în societatea civilă, în societate. Nivelul de educație trebuie îmbunătățit simțitor. Poate ne ajută Europa, pentru că singuri vom ajunge acolo peste o sută de ani, eventual.

 

Realist, foarte realist: ar fi putut fi altfel, pentru presa noastră, în aceste trei decenii?

Nu cred, având în vedere evoluția politică. Dar bine ar fi fost!

 

Să fim despre presa viitorului cum: pesimiști, euforici, optimiști moderați, indiferenți?

În niciun caz euforici și deloc indiferenți, ci optimiști moderați, pentru că știm că miriapodul își mișcă până la urmă și ultimul picior.

 

Articol publicat şi în Revista Orizont pe MarginaliaEtc.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.