Revenirea lui Victor Ponta. Acelaşi, nu #altfel


Ceea ce face acum Victor Ponta nu se anunţă a fi un #altfel de politică decât declarativ. Ceea ce face acum este să speculeze greşelile, derapajele autoritariste ale unui fost om de încredere de-al său, Liviu Dragnea, şi să-şi construiască, pe seama lor, capital politic. Este, aş spune, doar o vreme de plătit poliţe politice.

 

Reintrarea în politică a lui Victor Ponta şi lansarea programului politic 2018 – 2024 al partidului său, Pro România, au fost primite cu aplauze de unii care văd în el salvarea României de regimul Dragnea. Mai ales că intră în scenă fără (momentan) vreo tinichea penală, zilele trecute fiind  achitat, în primă instanţă, în dosarul „Turceni-Rovinari”, dosar în care fusese cercetat pentru fapte de corupţie, în legătură cu încheierea unor contracte de consultanţă.

Ceea ce-l scoate acum la luptă pe Victor Ponta împotriva lui Liviu Dragnea pare, însă, doar dorinţa de răzbunare. La adresa lui Liviu Dragnea şi, prin ricoşeu, a PSD. Victor Ponta este la finalul unei perioade în care a acumulat frustrări, cauzate, după neaşteptata înfrângere la prezidenţialele din 2014, de pierderea şefiei partidului, de demisia din fruntea Guvernului (anunţată nu de el, ci de Liviu Dragnea, care îi luase locul la vârful PSD) şi, ca punct culminant, de umilinţa de a fi exclus din PSD-ul intrat deja în era Dragnea. Dar Victor Ponta este din acelaşi aluat cu Liviu Dragnea. Au fost prieteni şi parteneri în tentativa de puci din 2012, au fost de aceeaşi parte a baricadei în privinţa pledoariilor publice în favoarea baronilor de partid cercetaţi penal şi a cochetăriilor cu lideri politici din est, într-o vreme în care alianţa şi partidul din care făceau parte erau susţinute fără perdea de canalul mediatic oficial al Kremlinului.

Victor Ponta este politicianul care, date fiind dimensiunea şi experienţa în jocuri subterane ale PSD, fusese (cel puţin oficial) vioara întâi în USL. Pentru reamintire, USL este toxica alianţă ce pusese la cale o lovitură de stat în vara lui 2012. Toate acţiunile din iulie 2012, derulate în câteva zile, au indicat premeditarea a ceea ce s-a vrut o lovitură de stat: înlăturarea preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, schimbarea Avocatului Poporului – singurul care putea ataca la CCR ordonanţele guvernamentale –, trecerea Monitorului Oficial din subordinea Parlamentului în cea a Secretariatului General al Guvernului – pentru ca modificarea de legi să aibă drum lin şi rapid –, încercarea de îngrădire a prerogativelor CCR, pentru ca această instituţie să nu se mai poată pronunţa asupra deciziilor luate de Legislativ – şi încercarea de suspendare a preşedintelui Băsescu, prin referendum fraudat, pentru care a plătit, nu nevinovat, amicul de atunci şi rivalul de acum al lui Victor Ponta, Liviu Dragnea. Tot pentru reamintire, USL este alianţa susţinută de postul guvernamental rus, Vocea Rusiei, care avea o secţiune în limba română unde era lăudată nou instalata Putere de la Bucureşti şi înfierate Occidentul, SUA, NATO şi unde oameni ai USL erau colaboratori; secţiunea a fost inaugurată în 4 iunie 2012, deci la o lună după instalarea la putere a USL, şi închisă în 10 decembrie 2014, deci după câştigarea alegerilor de către Klaus Iohannis.

La scurt timp după numirea ca premier, dezvoltase tendinţe autoritariste. Subordonarea sau încercarea de subordonare a unor servicii speciale ori a unor mega-structuri de control îi devoalau setea de putere. E greu să interpretezi în altă cheie modul în care a forţat nota în cazul DGIPI, serviciul de informaţii al MAI, pe care şi l-a subordonat în regim de urgenţă. Sau în cazul SPP, pe care a vrut să-l scoată de sub coordonarea CSAT şi să şi-l treacă în subordine directă. Sau încercarea de a avea controlul zonei de informaţii şi contrainformaţii a Armatei, printr-o propunere legislativă la care contribuise şi socrul său, Ilie Sârbu, şeful Direcţiei Generale de Informaţii a Armatei, o structură cu rol major în sistemul de securitate, urmând să fie numit de premier, nu de ministrul Apărării. Decizia luată în cazul DGIA fusese luată – întâmplător? – la puţin timp după întâlnirea d-lui Ponta cu fostul preşedinte al Ucrainei, Viktor Ianukovici, pe fondul degenerării situaţiei din Crimeea, al creşterii ameninţărilor la adresa NATO şi în preajunul testării echipamentelor NATO de la Baza Militară din Deveselu.

Din 2012, a coordonat şi supervizat un şir de acţiuni premeditate ce au avut ca scop major fuga de justiţie, încălecarea acesteia şi protejarea marilor corupţi. În timp ce dl Ponta se comporta ca un arendaş la Justiţie, lansând pledoarii publice în favoarea baronilor PSD cercetaţi sau condamnaţi pentru fapte de corupţie şi în defavoarea Justiţiei, pioni ai Puterii gândeau desfiinţarea DNA, a ANI, a CCCR, iar majoritatea parlamentară pe care o controla orchestra „Marţea neagră”, al cărei scop fusese modificarea Codului Penal şi a Legii am­nistiei în funcţie de interese transpartinice.

Nu în ultimul rând, cât a fost premier şi prezidenţiabil, a sfidat partenerii occidentali ai ţării, lăsând loc semnelor de întrebare privind o posibilă dublă agendă cu care ar fi urmat să urce dealul Cotrocenilor, în decembrie 2014. Şi nu e vorba doar despre susţinerea de care se bucura din partea postului guvernamental rus. De exemplu, la Forumul Româno-Chinez, respectând solicitarea premierului comunist chinez, majoritatea supusă d-lui Ponta înlăturase din Parlamentul României drapelul UE. În acelaşi registru se înscria anunţul privind Parteneriatul Strategic cu China, anunţ care nu a fost precedat de un acord al CSAT, care nu a fost însoţit de vreo explicaţie oficială şi care nu a ţinut cont că România avea deja un parteneriat strategic încheiat cu SUA şi că nu poate avea interese militare egale şi cu SUA, şi cu China şi, eventual, şi cu Rusia. Cu China există un parteneriat de cooperare, dar una este un parteneriat de cooperare, alta, un parteneriat strategic care, cel puţin teoretic, implică o componentă de securitate şi apărare.

În anii în care a fost la putere, 2012-2015, Victor Ponta a fost de o aroganţă strivitoare cu oricine încerca să i se opună, de la jurnalişti, la reprezentanţi ai Cancelariilor occidentale. Avea la dispoziţie o majoritate parlamentară docilă, televiziuni aservite şi fonduri imense, inclusiv private, nefiind puţini cei care încercau să-i intre în graţii, sperând că, potrivit cutumei, sponsorizarea li se va întoarce înzecit în conturi, din afaceri oneroase cu Statul. Tot el este cel care afişa o combinaţie de agresivitate şi de sfidare faţă de tot ceea ce ameninţa să lovească în interesul baronilor penali ai propriului partid şi, indirect, dar mai cu seamă, în interesul său de a ajunge şef de stat, cu sprijinul lor nemijlocit.

Şi, pentru a mai adăuga o tuşă tabloului, trebuie amintit şi episodul plagiatului din teza de doctorat a lui Victor Ponta. Deşi demascat din vara lui 2012, nu numai că a refuzat să-şi recunoască greşeala şi să facă un pas în spate de la vârful politicii, dar subordonaţi de-ai săi au făcut tot ce le-a stat în putere pentru a bloca un verdict oficial de plagiat şi retragerea titlului de doctor. Mici  Liviu Pop, nici Remus Pricopie, nici Ecaterina Andronescu nu şi-au asumat această decizie, cauţionând astfel un act de furt  academic. Un al patrulea ministru, Sorin Câmpeanu, a plusat, încercând să-l ajute să se debaraseze de titlul de doctor obţinut prin fraudă. Cum Legea educaţiei nu permite renunţarea la titlul de doctor, Guvernul Ponta, via Ministerul Educaţiei, anunţa modificarea acestei legi prin ordonanţă de urgenţă, anexându-i un articol care să le confere titularilor titlului de doctor dreptul să renunţe la el. Idee la care, ulterior, s-a renunţat, din cauza scandalului declanşat în presă şi în mediul universitar.

Pentru niciunul dintre aceste episoade, dl Ponta nu şi-a cerut scuze publice. Ceea că mă face să cred că este acelaşi Victor Ponta. Ceea ce face acum nu se anunţă a fi un #altfel de politică ("#altfel de Românie și o #altfel de politică") decât declarativ. Ceea ce face acum este să speculeze derapajele unui fost om de încredere de-al său, Liviu Dragnea, şi greşelile Guvernului – şi, date fiind numărul şi gravitatea lor, nici nu e nevoie de foarte multă abilitate politică – şi să-şi construiască, pe seama lor, capital politic. Este, aş spune, doar o vreme de plătit poliţe politice.

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

1 Răspuns

  1. MMM spune:

    …şi „prietenia” cu Erdogan sau alţi nefrecventabili.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.