Revanșa istoriei asupra idolatrilor ei


În timpul lui Stalin, procesul fixării identității cuiva a fost în mod fundamental condiționat de proiectul de transformism radical al partidului-stat.

 

Cu greu poate fi negat faptul că regimurile fasciste și comuniste au fost antiteza moștenirii umaniste occidentale. În cuvintele filosofului critic marxist, Ferenc Fehér, obiectivul atotcuprinzător al nazismului a fost „cucerirea universală care nu se poate traduce decât într-o comunitate a «rasei», sau în irelevanța obiectivului însuși odată ce cucerirea devine cu adevărat universală”. Cât despre trăsăturile bestiarului comunist, Fehér a listat următoarele: monotonia zilnică a gulagului, ferocitatea de gloată a personalului, ferocitatea ca atmosferă generală, un fals ateism și un element iacobin.

Scria Fehér: „Este un exercițiu dialectic ciudat că multe aspecte îmbunătățite ale proiectului iacobin servesc drept fundament pentru indiferența animală completă a bestiarului. Primul argument este legitimarea tuturor actelor inumane în numele «generațiilor viitoare», a căror fericire este prezumtiv în joc. Acesta este un antidot util împotriva rămășițelor conștiinței personale. Al doilea argument este defăimarea morală colectivă a inamicului: a aparține unui grup neacceptat devine aici un păcat care are de asemenea efectul secundar util de a elimina urmele compasiunii creștine. … Extinderea bestiarului în zona «socialismul real» nu poate fi redusă în mod rezonabil la scopul inițial al Gulagului. Cultura creată de Stalin, atenuată dar lăsată în mod fundamental nealterată de către moștenitorii și succesorii lui, este barbară exact în sensul în care nu există în ea nicio linie de demarcație între bestial și non-bestial. …Prin urmare, nu este întâmplător faptul că singura creație culturală a acestei societăți a venit, de acum de decenii bune, doar din partea disidenților care scriu despre bestiar și a căror întrebare indignată este chiar aceasta: ce le-ai făcut oamenilor noștri?” (Eastern Left, Western Left: Totalitarianism, Freedom, and Democracy, pp. 265-66.)

În același timp, François Furet și Pierre Hassner aveau dreptate să sublinieze natura leninismului/ stalinismului ca patologie a universalismului, un produs deraiat (devoyé) al Iluminismului. În mod natural, ar fi absurd să ne limităm doar la condamnarea de tip etic. Dar nu ar fi în niciun caz lăudabil să glosăm pe marginea implicațiilor morale ale stalinismului sau, imitând un faimos eseu al tânărului Georg Lukács, ale dilemelor implicate în constatarea „Bolșevismul ca problemă morală”.

Este important, atunci când cântărim soarta marxismului în secolul XX, să pricepem fisura personalităților, ciocnirea dintre idealuri înalte și practici palpabile, metodele pedagogiei teroriste staliniste în efortul ei de a produce un nou tip de ființă umană ale cărei loialități și convingeri ar fi decretate de către partid. Revanșa istoriei asupra idolatrilor ei – astfel poate fi descrisă psihoza teroristă a masacrelor staliniste.

Pentru a cita interpretarea judicioasă a sociologului Alvin W. Gouldner, „Strategia centrală a proiectului marxist, preocuparea ei cu aflarea unui remediu la suferința inutilă, a fost astfel, în final, susceptibilă de o utilizare greșită care i-a trădat cele mai înalte mărturisiri. Rădăcina răului a fost faptul că această concepție a propriului proiect a redefinit compasiunea. … Condiția umană a fost eliminată în numele condiției istorice”. (Against Fragmentation: The Origins of Marxism and the Sociology of Intellectuals, pp. 260-61.)

Așa cum a arătat cândva Koestler (în 1938, în scrisoarea sa de demisie din Uniunea Scriitorilor Comuniști Germani aflată în exil), pentru Lenin nu a fost suficient să-și zdrobească dușmanul – el a dorit să-l facă să pară vrednic de dispreț. László́ Rajk, Lucrețiu Pătrășcanu, Rudolf Slánský́, Ana Pauker, Vladimir Clementis, Traicho Kostov, Bedřich Geminder, Artur London, Rudolf Margolius – toți aceștia au trebuit să fie zugrăviți ca ticăloși abjecți și vermină imorală. Eroii de ieri au devenit lepădăturile de azi.

Într-o anumită măsură, Robert C. Tucker avea dreptate să arate că „procesele-spectacol din perioada 1936-1938 … au fost pentru Stalin o dramatizare a viziunii sale conspiraționiste asupra lumii sovietice și contemporane. …Teroarea stalinistă a fost în mare parte o expresie a nevoilor personalității dictatoriale a lui Stalin iar aceste nevoi au continuat să genereze teroarea câtă vreme el a trăit”. (The Soviet Political Mind)

 

Articol publicat şi pe Europa Liberă.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.