Petru Dumitriu sau portretul lui Dorian Gray

Petru Dumitriu. Foto: Ulf Andresen / Getty Images

Până la momentul fugii sale din RPR, Petru Dumitriu a fost asemeni unui Dorian Gray al democraţiei populare. Elegant, seducător, amoral, înveştmântat în mantia de scriitor laureat, parte a sistemului, dar nutrind ambiţia luciferică de a înfăptui ceea ce alţii nu puteau visa. Consumat de un delir al grandorii şi instalat în această atât de decadentă postură, Petru Dumitriu a ilustrat, mai mult decât oricare dintre contemporani, captivitatea în care pactul faustic încheiat cu partidul-stat îl înscrie pe artist.

Petru Dumitriu a fost, în anii săi de glorie, imaginea celui care alege să ofere geniului patronajul imund al tiraniei. Distanţa dintre consacrarea sa oficială şi drama generaţiei din care face parte ţine de logica alegerilor sale. Petru Dumitriu trădează, spre a intra în panteon. De la Pavel Chihaia la Dinu Pillat sau Constant Tonegaru, cei care refuză să accepte ordinea lumii noi sunt striviţi de marşul istoriei.

Asemeni lui Mefisto al lui Klaus Mann, Petru Dumitriu rupe punţile cu eul de dinaintea schimbării la faţă. Autorul de proze rafinate şi estetizante acceptă, spre a urca treptele gloriei, suveranitatea intelectuală a comanditarului totalitar. Iar opţiunea sa este cu atât mai dramatică cu cât el nu are nimic în comun cu cei ce populează cosmosul realist-socialist. Prin educaţie şi prin genealogie, Petru Dumitriu este un om al lumii vechi. Dar ceea ce îl duce mai departe este energia de personaj balzacian pentru care unicul ţel este parvenirea .

Stalinizarea oferă acestui rastignac de geniu ocazia de a atinge piscul de putere şi de bogăţie la care este îndreptăţit de talentul său. Orice altceva păleşte în faţa şansei pe care destinul i- oferă. Arta sa va trăi în simbioză cu acomodarea ideologică la care consimte. Bucureştiul poate fi cucerit, dar nu graţie saloanelor balzaciene, ci prin medierea literaturii de comandă comuniste.

Şi dacă Vânătoare de vulpi sau Drum fără pulbere sunt semnele teribile ale acestei disponibilităţi amorale de a sluji comunismul, celebrând crima de stat şi exaltând sclavia, Cronica de familie este pariul ambiţios în care Petru Dumitriu se investeşte, parcă spre a dovedi că, dincolo de cedări, dincolo de abjecţie, se află geniul său, se află capacitatea de zidire, se află puterea de a închipui, în dialog cu tradiţia europeană şi autohtonă, un univers mustind de destine, peste care să lumineze doar ochiul său de demiurg.

Căci Petru Dumitriu, asemeni lui Pius Dabija din textul de închidere al ciclului său, se vede ca urmaş al celor care zidesc statui şi clădesc oraşe. În alt registru, el este un alt Ioanide, menit să dăinuiască, într-un nou timp al Antichităţii. Ţinta la care aspiră este una pe măsura voinţei sale şi nici un alt autor al vremurilor sale nu îl poate egala în acest elan demiurgic. Exilul de după 1960 nu poate fi punctul de plecare al unei autentice reinventări. Gloria lui Petru Dumitriu, atâta câtă supravieţuieşte uitării programate de partid, este legată de acest moment auroral petrecut în stalinismul târziu.

Recitită astăzi, Cronica de familie aparţine aceleiaşi familii de texte din care face parte şi  Scrinul negru. Este vorba de acele texte, definorii pentru o întreagă epocă, în care geniul coexistă cu abjecţia, iar literatura este sub asediul ideologiei ce domneşte, omnipotentă. Între Cronică şi Scrinul negru, relaţia de afinitate nu este dată doar de decorul social similar, ci şi de modernitatea instrumentelor narative. În maniere diferite, Dumitriu şi Călinescu sunt balzacieni infideli, iar realismul pe care îl prastică este unul impur, baroc şi compozit.

În cazul Cronicii, dimensiunea ciclopică este susţinută de nervurile unei structuri modulare. Textul său se organizează în interiorul şi în afara cronologiei. Unghiurile de vedere acţionează asemeni unor lentile ce redau diferite fragmente de realitate. Personajele revin, reapar, dar nu sunt niciodată aceleaşi. Întinderea frescei sale îi permite lui Petru Dumitriu să se joace cu efectele de perspectivă, iar ceea ce rezultă este un sentiment al panoramării baroce.

Petru Dumitriu este atent la posibilităţile de expresie ale senzaţionalismului. Relaţia cu istoria este adeseori infidelă şi în câteva ocazii, mai cu seamă atunci când pătrunde în măruntaiele marii istorii interbelice şi imediat postbelice, literatura sa evocă fascinaţia lui Cezar Petrescu pentru detaliul şi formula de magazin ilustrat. Cronica uneşte romanul politic, romanul cu cheie, romanul noir, romanul de moravuri şi recuperează ceva din curiozitatea de pulp fiction pentru subteranele pervesiunii. În plină pudibonderie dejistă, scenele de sexualitate ale lui Petru Dumitriu, mai mult sau mai puţin explicite, sunt menite, dincolo de jocul ficţiunii, să ilustreze decadenţa foştilor stăpâni ai României.

Ochiul naratorului este atent la dimensiunea sumbră şi la profilul de pasăre de pradă. Cozienii săi sunt carnasiere ce devoră, în absenţa remuşcărilor de orice fel. Ei sunt mişcaţi de o determinare naturalistă, căci unica realitate la care pot avea acces este a puterii. Simbolic, la cel din urmă dintre ei, Dim Cozianu, autentica energie erotică se consumă în momentele de rătăcire şi de degradare. Paginile lui Petru Dumitriu cuprind un dosar al feminităţii carnivore. Atracţia pe care o generează este una abisală şi distrugătoare. Cât despre bărbaţii Cronicii, ei sunt locuiţi de un demon al puterii şi al neliniştii.

Recitită astăzi, Cronica este inseparabilă nu doar de amprenta geniului, ci şi de atingerea abjecţiei. Istoria Cronicii sale este scrisă din unghiul celor care, învingând, rescriu trecutul, spre a legitima prezentul şi viitorul tiraniei. Victoria socialismului este încununarea unui proces legic, ce duce de la 1848 şi 1907 la 1945.

Rama teologică a cărţii sale este una de un realism-socialist asumat fără ezitare. Petru Dumitriu priveşte suferinţa exploatatorilor cu detaşarea barocă oferită de amoralitatea aderării sale. Senzaţionalismul din capitolele de final este suprapus pe logica învăţământului de partid. De la rege la capitalişti şi politicienii “reacţionari”, cei ce se opun progresului sunt înlăturaţi. Uneori, cei care sunt portretizaţi în tuşe groase, sub deghizament străveziu, îşi trăiesc, în aceşti ani ai Cronicii, propria lor agonie în detenţie. Jean-Pierre Haralamb, infernalul conspirator infirm din ministerul de externe, este ecoul caricatural al lui Victor Rădulescu-Pogoneanu, condamnat în procesul naţional-ţărănist şi exterminat în închisoare. Scriitorul devine complice al crimei.

Geniu amoral, dandy luciferic şi exilat măcinat de regrete, Petru Dumitriu lasă în urmă , prin Cronica sa, un monument subminat fatal de propria sa capitulare morală. Geniul său se întrupează, istoric, acum, contemporan fiind cu represiunea, cu moartea, cu tortura, cu emigraţia interioară şi cu exilul. Statuia pe care a făurit-o şi-a pierdut lucirea de marmură, iar chipul său este mai aproape de intensitatea grotescă şi tragică a celui din urmă portret al lui Dorian Gray. Comunismul a pătruns în opera sa, fiind una cu aceasta, asemeni unei cămăşi a lui Nessus.

Articol publicat şi în LaPunkt.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News