Reinventarea politicului


Anestezia morală a populației a fost cel mai important aliat al puterii comuniste post-totalitare și ar trebui să ne grăbim să adăugăm că este aliatul oricărei structuri birocratice alienante.

 

În Europa Centrală și de Est, reinventarea politicului pe acorduri non-machiavelice s-a bazat pe o adevărată revoltă împotriva rolului umilitor al ideologiei: „Deoarece regimul este prizonierul propriilor minciuni, el trebuie să falsifice totul. Falsifică trecutul. Falsifică prezentul și falsifică viitorul. Falsifică statisticile. Pretinde că nu posedă un aparat de poliție omnipotent și imoral. Pretinde că respectă drepturile omului. Pretinde că nu se teme de nimic. Pretinde că nu pretinde nimic”. (G. Konrád, Melancholy Of Rebirth)

Anestezia morală a populației a fost cel mai important aliat al puterii comuniste post-totalitare și ar trebui să ne grăbim să adăugăm că este aliatul oricărei structuri birocratice alienante. Sistemul a funcționat câtă vreme minciuna prevalentă a fost acceptată și tolerată de către individ, câtă vreme cetățeanul obișnuit – negustorul lui Havel afișând în vitrina aprozarului său semnul fără noimă „Proletari din toate țările, uniți-vă!” – a continuat să aprobe nonsensul ideologic deși era conștient că tot acest verbiaj nu este nimic altceva decât o colecție de minciuni.

Atunci când Aleksandr Soljenițîn le-a cerut colegilor scriitori sovietici să înceteze să mai mintă, adică să abandoneze ideologia, ideea lui era că viața morală începe în momentul în care nu achiesăm la minciună. Lumea poate fi plină de injustiții, dar să nu adăugăm și noi la ele. Problema este, prin urmare, nu numai identificarea sursei opresiunii în guvern, ci realizarea faptului că fiecare individ a fost legat de structura de putere și că stătea doar în putința lui să se emancipeze.

Citind Arhipelagul Gulag, intelectualii ruși au auzit „o trompetă sunând la teribila curte a istoriei”. Cartea a fost împrumutată de prieteni, apoi returnată, apoi reîmprumutată pentru prietenii prietenilor, așa cum mărturisea Natalia Eksler după ce Andrei Amalrik îi oferise o copie, în 1976.

Durerea a milioane de oameni concentrată într-o singură carte a scuturat cinismul și ipocrizia perpetuate de ordinea post-totalitară în Est sau de nebunia ideologică în Vest. În același timp, liderii sovietici au realizat cezura potențial ireversibilă generată de Arhipelagul Gulag. În 1974, la o reuniune a Politburo-ului, nimeni altul decât Leonid Brejnev afirma fără ocolișuri că „avem toată baza pentru închiderea lui Soljenițîn, pentru că a depășit limitele celor mai sacre lucruri – Lenin, sistemul sovietic, puterea sovietică și tot ceea ce ne este mai drag”.

Într-adevăr, revelațiile au pecetluit sentința la adresa sistemului. Așa cum apărea într-o scrisoare adresată Biroului Politic sovietic, „Arhipelagul Gulag este rechizitoriul cu care începe procesul rasei umane împotriva voastră” (Robert Horvath, The Legacy of Soviet Dissent). Împreună cu cei care i-au urmat exemplul, Soljenițîn a subminat, așa cum spunea un aparatcic în 1988, „bazele pe care se sprijină viața noastră actuală” (Vadim Medvedev, secretar al Comitetului Central cu probleme de ideologie).

Potrivit lui Václav Havel, abilitatea sistemului de a-și transforma victimele în complici a făcut ca post-totalitarismul să fie diferit de dictaturile clasice. Însăși ideea schimbării dispăruse, iar indivizii se confruntau cu imperativul procesării a ceea ce li se părea singura formă posibilă de viață. Emanciparea, nașterea unei alternative la atotcuprinzătoarea minciună nu au venit ca un beneficiu exogen acordat de alții, ci în momentul în care anumiți indivizi au decis să pună capăt formelor grotești de sacrificiu voluntar.

Decizia indivizilor de a curma cercul vrăjit al complicității cu puterea și de a-și rosti propriul adevăr a fost premisa renașterii societății civile. De aceea, Havel (alături de George Konrád, János Kis, Jacek Kuroń, Adam Michnik, Martin Palouš, Miklós Haraszti și alții) a propus un discurs alternativ despre individualitate care a creat potențialul necesar reconstrucției comunitare și redefinirii subiectivității.

Amintind de învățăturile mentorului său, Jan Patočka, Havel declara că „un act este drept nu pentru că poate produce rezultate favorabile (utilitarismul) sau pentru că este datoria universală a agentului să se comporte astfel în anumite circumstanțe (deontologia), ci pentru că este un lucru esențial uman care trebuie făcut, un autentic țel al vieții”.

 

Articol publicat şi pe Europa Liberă.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.