Eternul Arhipelag (4)


Comunismul – așa cum îi spune și numele – are un dușman de moarte: individul uman. Comunismul lucrează cu cifre mari, cu clase și abstracțiuni. Ființa ca atare nu contează. Contabilitatea infernală se substituie justiției, cu o impersonalitate țeapănă care are o singură obsesie: să nu scape nimeni.

 

M-am întrebat întotdeauna cum sunt selectați călăii, casapii, gâzii care execută fără să crâcnească ordinele de exterminare a unor semeni ai lor. Ce mecanisme psihologice îi predispun la atrocități? De unde vin ei și cum arată viața lor atunci când nu-și exercită înspăimântătoarele ritualuri pe eșafod? Ce fac între două schingiuiri soldate cu picioare rupte, brațe scoase din articulații, degete smulse și un glonț în capul câte unui dizident?

Mi-am pus această întrebare și atunci când, cu ocazia revoltelor și protestelor de stradă de la noi, apăreau, ca din neant, sute și mii de membri ai „forțelor speciale”, înarmați până în dinți și echipați în costume ce rivalizau cu cele din filmele hollywoodiene. Or fi și ei oameni în carne și oase ori niște mutanți? Unde se află în restul timpului? Or fi ținuți în stare de somn indus, în cazarme secrete, și trimiși să rupă oase doar la ordinul celor care îi hrănesc? Dacă avem la dispoziție – mă întreb și acum – astfel de super-eroi, de ce nu îi trimitem să facă ordine în cartierele unde înflorește nestingherită infracționalitatea? De ce nu patrulează, noaptea, pe străzile nesigure din majoritatea orașelor țării? De ce nu dislocă, în loc de claviculele protestatarilor pașnici, bandele de interlopi și „famigliile” pentru care nelegiuirea (proxenetismul, traficul de droguri, taxa de protecție) e mediul natural de existență? În treizeci de ani de democrație n-am reușit să găsesc un răspuns.

Răspunsuri există, totuși. Ele trebuie căutate în străfundurile conștiinței umane și în mutațiile aberante care se produc acolo. La nivel de individ, ele dau naștere unor torționari cu sânge rece, gata să pună în act cele mai abominabile crime. La nivel de grup, nasc ideologii extremiste. După preluarea puterii în Rusia de către sovietele lui Lenin, pulsațiile criminale ale unor astfel de creaturi au intrat în solda asasinilor ideologici – atunci când aceștia nu erau chiar ei și doctrinari, și executanți. Ziarul cu nume explicit, Teroarea roșie, trasa liniile de acțiune comunistă în termeni de-o înmărmuritoare claritate: „Noi nu ne războim cu persoane separate. Noi nimicim burghezia ca clasă. La anchete să nu căutați probe materiale și dovezi că acuzatul a acționat prin faptă și cuvânt împotriva sovietelor. Prima întrebare pe care trebuie să i-o puneți: cărei clase îi aparține, ce origine are, ce educație, ce studii ori profesie. Tocmai aceste întrebări trebuie să hotărască soarta acuzatului. În aceasta rezidă sensul și fondul terorii roșii”.

Dincolo de esența criminală a afirmațiilor, șochează felul direct, nevoalat în care se desfășoară criminalizarea. Eventuala vină individuală nu conta, deoarece era subsumată vinei colective, stabilite prin apartenență. Discriminarea a fost, inițial, de clasă, dar ea a devenit și de rasă, și de etnie. Ura față de diferență, de alteritate este, la comuniști, atât de copleșitoare, încât acestea trebuie anihilate prin băi de sânge ritualice în care probele materiale sunt dispensabile. Nu era nevoie să fi comis vreun act de inamiciție împotriva sistemului. Era suficient să nu-i aparții, pentru a fi trimis în fața plutonului de execuție.

Astfel de trăsături ale comunismului fac ravagii în lumea progresiștilor de azi. Marea lor majoritate sunt leniniști sută la sută. Unul dintre apostolii neo-comunismului mondial, Slavoj Žižek, se laudă în gura mare cu acest lucru. Marx, cu ezitările și retractările lui, nu se dovedește suficient de radical pentru pofta de revanșă ori pentru dimensiunea masacrului la care visează noii iluminați. Cum doctrina e compromisă, au reșapat metodele. Deocamdată, ne aflăm în perioada incipientă a unui proces care va fi, nu mă îndoiesc, sângeros. În faza actuală – în termeni hegelieni, ar fi aceea a „construirii inamicului” – e defrișat terenul. Sunt identificați, înseriați și puși în clasoare cei care, în mod evident, nu au niciun entuziasm pentru reexperimentarea comunismului. La început, eticheta pusă pe fruntea acestora era de „conservatori”. În clipa de față, ei sunt, după caz, sau ambele deodată, „fasciști” și „legionari”. Sloganul progresist nu mai e „Proletari din toate țările, uniți-vă!”. Acum, iluminații falsului egalitarism urlă amenințător: „Cine nu e cu noi, e împotriva noastră!”

Astfel s-a ajuns să avem și în România cel puțin o revistă culturală (și mulți măcelari ideologici din mediul academic) pentru care anticomunismul e o crimă. În mințile lor înguste, nutrite de ură și resentiment față de artiști ori cercetători mai talentați decât ei, nu poți fi anticomunist decât dacă ești fascist, legionar sau nazist. N-au auzit în viața lor (ori au uitat în mod convenabil) de un anticomunism de pe poziții democratice. La grămadă, ca în ziarul Teroarea roșie, te vezi trecut pe lista împușcabililor nu pentru ceea ce ai făcut, ci pentru că nu ai orientarea intelectuală convenabilă. Devii ostatic al acestei ideologii represive, axiofobe și anarhist-conformiste în felul în care, într-o pagină din cartea lui Soljenițîn, sunt înfățișați cei care, după cum li se năzărea bolșevicilor, erau pedepsiți pentru că nu executau întocmai și la timp ordinele comenduirii:

„Prin hotărârea Consiliului Apărării din 15 februarie 1919 – probabil prezidat de Lenin – s-a propus organelor CEKA [Comisia extraordinară pentru combaterea contrarevoluției, a sabotajului și a speculei] și NKVD [Comisariatul poporului pentru afacerile interne] să ia ca ostatici țărani din acele localități unde deszăpezirea căilor ferate «nu decurge în mod satisfăcător», cu mențiunea că «dacă zăpada nu va fi curățată, ei vor fi împușcați». Printr-un decret al SNK [Sovnarkon: Consiliul comisarilor poporului] s-a aprobat să se ia ostatici și dintre social-democrați.” Și în acest caz îți pui întrebarea de ce o clasă socială ajunsă la putere, alături de muncitorime, ar fi refuzat să participe la o acțiune care presupunea – în viziunea oficialității comuniste – și o înaltă responsabilitate partinică? De ce nu voiau țăranii ruși de la 1919 să fie patrioți?! Doar își asumaseră, în alianță cu muncitorimea, dictatura asupra vastului imperiu moștenit de la țari… Din nou, minciuna comunistă iese violent la suprafață: comunismul nu lucrează nici în favoarea muncitorilor, nici a țăranilor, ci doar a clicii birocratice instaurate la butoanele statului. Oricum, episodul merită reținut pentru felul în care bolșevicii nu se dădeau în lături nici de la teroarea roșie, prin uciderile în masă, nici de la cea albă, desfășurată sub troienele de zăpadă.

O caracteristică universală a comunismului e de a-și devora nu doar „propriii fii”, cum spunea un slogan feroce-romantic, ci și tovarășii de drum. Puri și duri, ei nu acceptă alternative la formulele maximalist-monstruoase prin care înțeleg să subjuge clase, societăți, țări și continente. Pe lângă eliminarea fizică a adversarilor reali sau imaginari, ei nu-și cruță nici foștii aliați. Astfel, la câteva luni de la preluarea puterii se debarasează cu violență de grupările pe care le-au folosit în perioada când se pregăteau să acapareze puterea. Iată acest proces zugrăvit de Soljenițîn: „Chiar dacă urmărim strict doar arestările obișnuite, trebuie să remarcăm că încă din primăvara anului 1918 a început să tălăzuiască valul socialist-trădătorilor, care a curs neîntrerupt vreme de mulți ani. Membrii tuturor acestor partide – eserii, menșevicii, anarhiștii, socialiștii-populari, decenii de-a rândul doar s-au prefăcut revoluționari, n-au făcut decât să poarte mască, și pentru asta ajungeau la ocnă, fiindcă se prefăceau. Și doar în vâltoarea năvalnică a revoluției s-a descoperit brusc esența burgheză a acestor social-trădători. Era deci firesc să se purceadă la arestarea lor!”

Un tablou pe cât de terifiant, pe atât de susceptibil de a fi preluat și pus în practică de către progresiștii de astăzi. O simți în saliva brun-roșcată în care își înmoaie penițele atunci când scriu mânioase articole de înfierare a inamicilor.

 

Articol publicat şi în România Literară.

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.