Eternul Arhipelag (3)


Excluzând războaiele civile, teroarea politică nu înseamnă tiranizarea unei largi părți a populației de către o altă parte largă a populației. Teroarea e practicată, adeseori, de către minorități asupra majorităților.

 

Evident, există frecvent și amenințări ale majorităților la adresa unor minorități (religioase, etnice, sexuale etc.). Dar dacă analizăm și aceste situații, vom constata că la origine se află tot grupuscule cu agende politice radicale. Ele constituie centri de iradiere care, încetul cu încetul, devin dominante în societate. Nu e nevoie, așadar, de masă critică pentru a dezlănțui iadul. E suficientă existența unui grup bine organizat și a unui lider fanatic pentru a instaura domnia fricii și a violenței.

Un astfel de conducător a fost Lenin. Sosit în Rusia din exilul elvețian în faimosul tren blindat, Vladimir Ilici Ulianov și-a pus în aplicare, cu o energie supraumană și cu o plăcere de a extermina pe care n-o găsești decât la marii scelerați ai istoriei, planurile criminale. Nici nu se proclamase bine victoria insurecției comuniste, că monstrul hrănit cu învățăturile lui Marx și Engels a purces la treabă. Urmărind „instaurarea unei ordini revoluționare stricte“, el a cerut „să se reprime fără cruțare încercările de anarhie din partea bețivilor, huliganilor, contrarevoluționarilor și altor persoane“. Soljenițîn remarcă, pe binecunoscutul său ton sarcastic, ordinea pericolelor pentru nou instaurata ordine a „dictaturii proletariatului“. Nu contrarevoluționarii erau considerați cei mai primejdioși, ci bețivii și huliganii. Istoric vorbind, Lenin avea dreptate: până în ziua de azi, alcoolismul reprezintă un pericol mortal pentru societatea rusă. Și, iată, chiar și pentru revoluție… N-ar fi fost preferabil ca în loc să fie „reprimați fără cruțare“ să-i trimită la dezalcoolizare?!

În societatea coșmarescă a comunismului, îngenunchierea societății a devenit, sub Lenin, o competiție pentru exterminarea fizică a inamicilor. Adică a întregii populații. Într-un articol din ianuarie 1918, Lenin trece la „curățarea pământului de toate insectele dăunătoare“. Dacă în cazul bețivilor și al huliganilor mai încăpea o notă echivocă, în doar câteva luni masca asasinului cade, scoțând la vedere chipul monstruos al urii dictatoriale. Cine erau insectele dăunătoare? Lista identificată de Soljenițîn chiar în primele pagini ale Arhipelagului Gulag e înspăimântătoare: insectă dăunătoare era absolut oricine a ajuns să trăiască sub talpa cu ținte de fier a comuniștilor:

„Prin insecte el înțelegea nu numai pe cei străini prin apartenența de clasă, dar și pe «muncitorii care se eschivează de la muncă», de pildă zețarii de la tipografiile partidului din Petrograd. Ne este greu să înțelegem astăzi cum de acei muncitori, care de-abia deveniseră dictatori, au convenit numaidecât să se eschiveze de la o muncă pe care o făceau pentru ei înșiși…“.

Comentariul ironic al lui Soljenițîn subliniază marea fraudă politică și morală a comunismului. În realitate, așa cum am afirmat deja, „clasa muncitoare“ n-a avut nicăieri și niciodată conducerea în regimurile marxist-leniniste. Acestea au fost, prin excelență, elitiste și dogmatice, clici violente care și-au asigurat perpetuarea dominației prin mijloace de-o extremă brutalitate, de la represalii fizice și marginalizare la schingiuiri și asasinate. Iluzia puterii, inculcată în rândurile muncitorimii de către militanții socialiști din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, a fost abil speculată de către ideologii din jurul lui Lenin. Decretându-i forță conducătoare și pretinzând că acționează în numele lor – comițând crime și distrugând structuri sociale viabile –, comuniștii i-au luat prizonieri, făcându-i complicii monstruozităților comise pe scară largă.

Firește, lista neagră îi cuprinde și pe (sau mai ales pe) intelectuali. Pedepsele rezervate acestora – pentru simplul motiv că erau ceea ce erau, adică niște sabotori prin definiție – variau după împrejurări și după bunul plac al hoardei barbare: „Aici să fie băgați la închisoare, acolo să fie puși să curețe latrinele, dincolo, «după ce și-au ispășit pedeapsa la carceră, să li se elibereze carnetele galbene», în altă parte să fie împușcat parazitul; erau aici la alegere – închisoarea sau «muncă silnică de maximă severitate»”.

Trebuie subliniată, pornind de la citatul de mai sus, încă o practică infernală a comuniștilor, întâlnită și la naziști: carnetul galben. Hitler i-a stigmatizat pe evrei, obligându-i să poarte steaua galbenă a lui David. Evident, ambele își aveau originea în așa-numitele rouelles-jaunes ale Evului Mediu, când galbenul era considerat culoarea prin definiție a deprecierii. Lenin a făcut din „carnetele galbene“ un sistem prin care „cetățeanul sovietic era obligat să ceară aprobarea Miliției pentru a-și alege locul de domiciliu. Cei care călătoreau în alte localități trebuiau să se anunțe la miliție în douăzeci și patru de ore”. Ar merita să evalueze astfel de „coincidențe” și cei care găsesc similitudinile dintre nazism și comunism „aberante”…

Astfel de practici diabolice sunt însă ignorate cu bună știință de cei care, astăzi, încearcă să vâre această ideologie a exterminării pe gâtul naivilor. E vorba, și în acest caz, de grupuscule radicale și gureșe, incapabile să facă față concurenței sociale oneste, pe care o subminează prin intimidări grosolane și reprimări ideologice violente. Am prieteni în sistemul academic american care se iluzionează că libertatea cuvântului le e garantată de faptul că au titulatura (un fel de echivalent al inamovibilității, tradus în existența unui contract de muncă pe viață). Se înșală. De curând, acest bastion al solidității academice și garant al libertăților a început să fie zguduit. Zilele trecute, conducătorii universităților din statul Kansas au demarat procedeele prin care urmează a fi „suspendate, anulate sau încheiate contractele angajaților, inclusiv ale membrilor cu tenură ai facultăților, fără a fi necesară inițierea procesului de a declara starea de urgență financiară”. Motivul conjunctural îl reprezintă, firește, Covid 19. Cel real e legat, dincolo de orice dubiu, de noile politici prin care vocile dizidente, încălcările comandamentelor corectitudinii politice să poată fi reprimate în regim de urgență, tăind celor victimizați orice șansă de a se opune.

Trecutul și prezentul regimurilor totalitare (sau pe cale să devină totalitare) seamănă ca două picături de apă. Comunismul sovietic a inventat o instituție, VCEKA – Santinela Revoluției –, pe care extremiștii de stânga din America au de ce s-o invidieze (deși, în forme incipiente, o vedem deja la lucru): VCEKA e „unicul organ represiv din istoria omenirii care a concentrat în mâinile sale urmărirea, arestarea, ancheta, procuratura, judecata și executarea sentinței.” Oricât ar fi fost de sinistre, astfel de instituții, măcar erau vizibile. Dar în tenebrele comunismului s-au petrecut milioanele de crime care n-au trecut prin lanțul înfiorător enumerat mai sus. Sub Lenin și Stalin, închisoarea era un loc aproape dezirabil, deoarece riscul de a fi executat în propria casă ori pe stradă avea un caracter pandemic. Iată comentariul lui Soljenițîn pe acest subiect:

„Ne aflăm în dificultate: oare să includem în valurile care au inundat închisorile și pe toți cei care au fost striviți înainte de a fi ajuns în celula închisorii? Și la ce rubrică să-i trecem pe toți cei pe care kombedî (Comitetele sărăcimii) îi suprimau în pridvorul sovietului sătesc sau în curțile din spate: oare au izbutit să pună măcar un picior pe pământul Arhipelagului participanții la comploturile care erau descoperite în ciorchini, fiecare gubernie având câte unul? Ori nu au izbutit, și din această cauză nu intră în obiectul cercetării noastre?” Iată încă o chestiune la care adepții marxism-leninismului actual n-ar fi rău să mediteze.

 

Articol publicat şi în România Literară.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.