Urmașii lui Don Basilio

Felul în care niște autori cărora li s-a uscat cerneala în călimară îi tratează pe Nicolae Manolescu și pe Gabriel Chifu e o sinistră contribuție la Istoria Infamiei. Ura lor, deversată de Facebook și pe coridoarele tribunalelor, i-ar face să pălească de invidie pe Barbu și Vadim Tudor.

 

Invidiile, geloziile, adversităț ile, certurile, calomniile și chiar încăierările din lumea artistică sunt binecunoscute. Unele farse (grosolane) pe care și le fac actorii, din plăcerea sadică de a se compromite unii pe alții, au atins faima.

Replici modificate, pauze nejustificate la mijlocul dialogului, ieșiri sau intrări din scenă neavizate de către regizori, accentuarea unor accesorii vestimentare menite să „fure” atenția spectatorului, „poante fizice” de cel mai jos nivel abundă în memorialistica lumii teatrale. Ele sunt evocate cu o satisfacție deloc vinovată, ca și cum ar fi fost vorba de mari fapte de arme, menite să provoace avansarea în grad, la excepțional. Nici vorbă: ele sunt doar însemnele unor caractere mărunte.

Cunosc, prin natura împrejurărilor, mai multe întâmplări de acest fel din lumea literară. Pe lângă diversitatea de personaje, de situații, de locuri și de timp, ele au ceva în comun: de fiecare dată, inițiativa aparține scriitorilor slabi, iar țintele sunt scriitorii buni. Niciodată invers. Nu-mi vine în minte un singur exemplu în care un autor de valoare să încerce să-l dea deoparte, să-l calce în picioare, să-l suprime (simbolic vorbind) pe unul inferior lui. Invers decât în natură, cel neajutorat pare hotărât să-l anihileze pe cel puternic. Întotdeauna și cu orice mijloace. Deși am întrebat câțiva oameni competenți, niciunul n-a putut să evoce o împrejurare în care, de pildă, Eminescu, să fi participat la „linșarea” vreunui confrate. Dimpotrivă, a fost chiar el victimă a numeroase cabale – iar post-mortem atacurile s-au înmulțit exponențial (dacă se poate spune așa).

Din negura vremii, mi-a răsărit în memorie un nume de așa-zis „farsor literar”: Nicolae Tăutu. Autor pe care nu-l menționează nicio istorie literară serioasă, Tăutu trecea, în opinia lui Marian Popa, drept „un geniu al farsei și mistificării în lumea scriitorilor contemporani”. Ca prin ceață, îmi amintesc o carte a lui pe care am parcurs- o în copilărie, Când zâmbesc scriitorii și artiștii. Chiar și atunci, deși nu aveam vârsta la care ți se eliberează buletinul, așa-zisele „amintiri umoristice” mi s-au părut simple imbecilități. Erau imitații căznite ale gag-urilor din peliculele expirate din epoca filmului mut. Și totuși, se bucurau de succes, fiind intens popularizate prin puzderia de almanahuri publicate de revistele (mai mult sau mai puțin) umoristice ale epocii.

Bietul Tăutu e însă absolut benign prin comparație cu ceea ce au impus ca normă de comportament față de confrați duo-ul Eugen Barbu – Corneliu Vadim Tudor, în perioada ceaușistă. Vadim Tudor, o nulitate ca scriitor, dovedea o satanică bucurie de a-i bălăcări pe cei care nu respectau la milimetru linia trasată de Partid și Securitate. Dacă pentru Tăutu voluptatea de a-și pune colegii în situații umilitoare avea, probabil, conotații psihanalitice, pentru Eugen Barbu era o chestiune de viață și moarte. Individul – primul mare plagiator al epocii postbelice, ba chiar inventatorul furtului intelectual „în formă continuată” – urmărea să-și distrugă adversarii făcând apel la organele represive ale statului. Lucrând mână în mână cu Securitatea, revista Săptămâna devenise o prelungire a bulanului milițienesc, o dugheană de gablonțuri unde se distribuiau „la liber” cătușele.

După 1990, tot ce-a fost sinistru sub bolșevici s-a radicalizat. Revăzând o parte dintre articolele pe care le-am scris în primii ani ai postcomunismului, constat că mardeiașilor de partid și de stat li s-au adăugat, prin violențe de limbaj, revanșism, alte nume, majoritatea uitate între timp. Cine mai știe, de pildă, de Eduard Victor Gugui, patronul unui morman de dejecții numit Baricada, unde erau terfeliți intelectualii neconvenabili puterii feseniste? Eugen Florescu, unul dintre lacheii cei mai zeloși ai ceaușismului, un isteric dizgrațios și fizic, și moral, o bestie înspăimântătoare și un zbir în vintrele căruia colcăiau viermii stalinismului primitiv, a trecut și el în uitare. Culmea e că această hidoasă întrupare a naționalismului contondent și-a sfârșit zilele departe de plaiurile daurite pe care le preamărea. După ce în imundul săptămânal Democrația a calomniat la greu tot ce era european și pro-american, ne-a abandonat neocomunismului iliescian, alegând postura de bunic grijuliu la poalele Munților Stâncoși.

În aceeași serie se înscrie, din păcate, și un poet autentic, Cezar Ivănescu. Resentimentar și complexat, de sub pana lui au ieșit șiruri de articole compuse într-un limbaj de-o inimaginabilă vulgaritate. Erau delațiuni de tip securistic la adresa unor scriitori mult mai vizibili decât el după răsturnarea ierarhiei oficiale din anii comunismului. Nu se știe cum, dăduse într-un misticism găunos. Psalmodia prin stranele bisericilor, cu o voce de țârcovnic țicnit, dar cu aerul c-ar fi fost un menestrel provensal, însăilări muzicale de-un kitsch clocotitor. Poetul cândva talentat recicla dubioase refrene de mahala cărora le atașase „versuri” de-un prost gust iremediabil („și acest cântec este numai pentru tine/ și este numai pentru bunătatea ta/ care din somnul morții mă trezea pe mine/ cum maica mea din somnul morții mă trezea” etc., etc.) În paralel, scria denunțuri într-un limbaj isteric, mergând cu ura până la acuzațiile de trădare și asasinat.

În compania celor de mai sus se plasează și câțiva scriitori actuali. Despre Nicolae Breban și izbucnirile sale violent-resentimentare (inclusiv în incinta Academiei Române) am mai scris. Mă gândeam că după reacțiile ferme la îngrozitoarele amenințări proferate în văzul și auzul lumii, omul se va fi potolit. Nici vorbă. Autorul Animalelor bolnave ilustrează categoria celor care nu-și află liniștea până n-au făcut tabula rasa din tot ce le poate clătina soclul. Breban se simte bine doar în preajma morților. Îl evocă pios pe Nichita, se revendică, fără jenă, din Dostoievski și Nietzsche, e coleg de gândire cu Hegel, Kant și Fichte, se bate muzical pe burtă cu Brahms. Cei în viață sunt niște piticanii care trebuie degrabă stârpite. Liiceanu „a făcut praf toată generația ‘80” (pe care, pe de altă parte, „Manolescu încerca s-o umfle” – ceea ce e o fractură logică, de vreme ce Liiceanu a readus la normal lucrurile pe care Manolescu le exagera impardonabil!).

Singurul scăpat (și de la „radere” și de la „umflare”) e Mircea Cărtărescu. Dar cu atât mai abitir e și el pus cu genunchii pe coji de nucă: Liiceanu „l-a scos” în fruntea întregii literaturii române, iar Manolescu a scris negru pe alb: „Cărtărescu este cel mai mare scriitor român contemporan”. Pentru un detector de comploturi cum e Breban (Soros, Popper, GDS, Guvernul, Parlamentul) asta e suficient pentru a-l pârî că „și-a făcut vilă” și, vai, „este geniul care așteaptă Premiul Nobel”. Mai grav încă, deși se vând zeci și sute de mii de exemplare din cărțile lui, nu-l citește nimeni. Nici pe Blandiana și pe Norman Manea, de altfel. Ce-i dă frisoane e că, în eventualitatea în care vom avea un nobelat, acela „și editorul lui vor primi mulți bani”. Ah, asta era! Și noi, naivii, care ne împleticeam cu Nietzsche și Brahms…

V-ați aștepta, probabil, ca în acest context să-i menționez pe puciștii cu sediul în Vatra Luminoasă, demni urmași ai celor evocați mai sus. N-am s-o fac. Am să scriu doar o singură frază: felul în care niște autori cărora li s-a uscat cerneala în călimară îi tratează pe Nicolae Manolescu (pentru că i-a „nedreptățit” în marea Istorie critică) și pe Gabriel Chifu (vinovat că scrie din ce în ce mai bine), e o sinistră contribuție la Istoria Infamiei. Ura lor, deversată de Facebook și pe coridoarele tribunalelor, i-ar face să pălească de invidie pe Barbu și Vadim Tudor. Nu și pe Breban. Pe el nu-l mai atinge demult nimic, nicicum, niciunde.

 

Articol publicat şi în revista România Literară.


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.