Poetul şi Comisarul

Nicolae Labiș a fost şi va rămâne pentru veșnicie poetul iubirii, al libertăţii şi al iluziilor pierdute.

În ianuarie 1956, cu o lună înaintea dinamitardului Raport Secret al lui Hrușciov, au fost prelucrate/”dezbătute” tezele Congresului al II-lea al PMR (23-28 decembrie 1955), într-o consfătuire specială convocată de redactorul-şef al Scânteii, Sorin Toma, cu principalii coordonatori ai presei regionale şi departamentele din ţară.

Concluziile i-au aparţinut satrapului Leonte Răutu, membru supleant al Biroului Politic, şeful Direcţiei Propagandă şi Cultură a CC al PMR: „A apărut Raportul tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej, a fost Congresul şi era firesc ca după Congres spiritul de partid, combativitatea să crească. Ce se întâmpla? Să luăm de exemplu Scînteia Tineretului, organ al UTC. Scânteia Tineretului publică o poezie a lui Labiş, Albatrosul ucis. Am aflat că Gazeta literară, organul Uniunii Scriitorilor din RPR, acum câteva luni, a respins această poezie cu conţinut ideologic neconform şi Scînteia tineretului a găsit timpul ca, după Congres imediat, să publice această poezie a morţii albatrosului: «Când se-nteţeşte briza aripa-i se-nfioară/ Şi, re-nviat o clipă de-un nevăzut îndemn,/ Îţi pare că zbura-vă din nou, ultima oară,/ Spre-un cimitir mai sobru şi mai demn.». Dacă am putea găsi un «cimitir sobru şi demn» pentru asemenea poezii ar fi foarte bine, dar noi am dat loc în’Scânteia Tineretului, care vrea în acest fel să mobilizeze tinerii pe şantiere de construire a socialismului! Duceţi această poezie la Bicaz şi desigur vă va lua cu huo“. (vezi: fond Cancelarie CC al PCR. Dosar nr. 12/ 1956, f.1-28. Arhivele Naţionale).

Îl urau, îl invidiau, se temeau de “gându-i bătăios”. “A apărut un poet, unul Lăbuş, parcă”, behăia gnomul Beniuc, prim-secretarul Uniunii Scriitorilor. Îl urau mediocrii strecuraţi în anturajul său. Bonzii din vârful Uniunii erau prea ocupaţi cu intrigile lor meschine pentru a-şi risca în vreun fel confortul de dragul acestui eretic.

Mort înspăimântător de tânăr, într-un accident cel mai probabil înscenat de Securitate la scurt timp după zdrobirea Revoluției Maghiare, Nicolae Labiș (2 decembrie 1935 – 22 decembrie 1956) a fost şi va rămâne pentru veșnicie poetul iubirii, al libertăţii şi al iluziilor pierdute. Poeţii săi favoriţi? Rimbaud, Rilke şi, da, rebelul Maiakovski cu care se identifica atunci când îl numea “Bădie Vladimir”.