Pandemie, isterie şi politica prudenţei


Politica prudenţei a fost denunţată în România şi privită cu suspiciune. În locul abordării atente, ce face apel la responsabilitate individuală şi la sentimentul de autonomie inerent oricăruia dintre cetăţeni, statul român a preferat înfricoşarea şi recursul la politici cel mai adesea inepte, prin crasa lor lipsă de eficacitate pe termen mediu şi lung. Arbitrariul a fost privit, de cei care guvernează, ca unica soluţie firească. Vocea lui Raed Arafat a fost, în tot acest an de pandemie, vocea oficialităţii şi a puterii.

 

Politica infricoşării nu a reuşit, în cele din urmă, să construiască încredere şi solidaritate. Politica înfricoşării nu a reuşit să întărească un sens al comunităţii, întemeiat pe respect şi demnitate umană. Politica înfricoşării, legitimată mediatic de televiziuni şi de influenceri, nu a reuşit să protejeze cu adevărat vieţile ameninţate de boală şi de moarte. Politica înfricoşării a fost, mereu, o politică a duplicităţii: restricţiile impuse celor de rând nu au fost aplicabile deţinătorilor de privilegii şi acoliţilor lor. Politica înfricoşării a perturbat şi a paralizat, fără să poată indica, cu precizie, un orizont de timp precis care să fie asociat cu revenirea la acea normalitate a vieţii în libertate. Politica înfricoşării a fost incapabilă să confrunte, eficient, teoriile conspiraţiei şi dezinformarea: sumele de bani plătite de Guvern operarilor media au fost o mită inutilă şi păgubitoare.

Politica înfricoşării, deşi a invocat permanent suveranitatea ştiinţei, a fost o alegere politică. Societăţile nu sunt guvernate de savanţi, ci de cei pe care oamenii îi mandatează cu misiunea administrării treburilor publice. Ştiinţa nu este şi nu poate fi alibiul convocat spre a elimina chestiunea responsabilităţilor. Curajul asumării opţiunilor este cea din dintâi virtute în orice democraţie liberală.

Iar atunci când această politică a înfricoşării eşuează, atunci când demagogia şi violenţa xenofobă reapar, retrezite de pandemie şi de gestionarea ei ineptă, este important să evocăm utilitatea politicii prudenţei, ca alternativă la încremenire, rigiditate şi alunecare în haos. Politica prudenţei nu înseamnă laşitate, nu înseamnă dispreţ pentru viaţa umană şi dreptul la ocrotirea sănătăţii. Politica prudenţei implică fermitatea apărării valorilor pluralismului, sub semnul democraţiei constituţionale. Politica prudenţei presupune renunţarea la arbitrariu guvernamental şi la imprevizibilitate, în favoarea unei abordări care să nu submineze fragilul echilibru al unei societăţi aflate, de un an, sub imperiul stărilor excepţionale. Politica prudenţei poate recupera, câtă vreme nu este prea târziu, încrederea ca temelie a guvernării. Între înfricoşare şi demagogie nu există opţiune. Autentica alternativă este responsabilitatea în cadrele libertăţii şi ale domniei legii.

Politica prudenţei este impopulară, căci ea nu poate face apel la adevărurile absolute şi la certitudini. Dar ea este fondată pe credinţa în capacitatea oamenilor de a coopera şi de a rezista, împreună, fără a avea nevoie de autoritatea ilimitată şi dominatoare a statului. Politica prudenţei acceptă fermitatea, dar respinge dreptul statului de a confisca libertăţi. Opusă demagogiei, ea refuză guvernarea ce sufocă şi controlează, excesiv şi arogant. Căci nici statul şi nici demagogii nu pot să aducă mântuirea colectivă. Iată ceea ce politica prudenţei reafirmă, atunci când vocile isteriei şi ale înfricoşării ne copleşesc prin vuietul lor.

Libertatea naturală garantată de instrumentele domniei legii , ferită de tentaţia tiraniei, rămâne singura opţiune de apărat.

 

Articol publicat şi pe MarginaliaEtc.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.