Pancarte pentru struți

Să nu ne surprindă că autismul în care se înveșmântează lumea creatorilor va fi privit, nu peste multă vreme, drept o uvertură la sinuciderea colectivă demult anunțată. Nu poți, pe de o parte, să pretinzi la nesfârșit statut de excepționalitate în cadrul societății și, pe de alta, să te prefaci că dramele și frământările unor importante segmente ale concetățenilor nu te privesc.

Recentele proteste de stradă au dărâmat – pe lângă teza „încremenirii în proiect” a populației – și prejudecata monopolului profesioniștilor asupra actului creator. Miile de pancarte mustind de inventivitate demonstrează că spiritul creator (de la ironie la causticitate) se află pe mâini bune.

Dreptul la insolență (atât de drag britanicilor) și-a găsit prin internet și rețelele de socializare mediul ideal de exprimare. Cei treisprezece ani de când există Facebook-ul au pregătit, ca într-un uriaș laborator planetar, limbajul care domină civilizația actuală. Se observă, desigur, mutarea accentului de pe cuvânt pe imagine. Intuitiv, comunicarea mizează pe universalitatea limbajului vizual.

Deși am fost uimit de inventivitatea multora dintre construcțiile lexicale, cel mai mult mi-a plăcut protestul fără cuvinte al unui copil. Aflat pe umerii tatălui, viitorul cetățean responsabil, în vârstă de vreo trei ani, purta o pancartă pe care se aflau doar urmele creioanelor colorate plimbate cu vizibilă energie (ca să nu spun nervozitate) pe o foaie albă de hârtie. Tatăl, un om evident inteligent, nu s-a folosit de copilul minor pentru a-și exprima propriile sentimente, ci l-a lăsat pe acesta să „vorbească” în propriul limbaj. Mesajul mi s-a părut, tocmai din acest motiv, incomparabil mai puternic decât lozincile protestatarilor care aveau revendicări clar formulate.

Tipul de creativitate care începe să domine societatea actuală pune în evidență și un lucru greu de acceptat de către „profesioniști”. Și anume, că originalitatea lingvistică nu mai constituie monopolul lor și că un anumit gen de exprimare artistic-metaforică a devenit apanajul oamenilor ce nu sunt nici scriitori, nici pictori, nici muzicieni. Considerați, prin tradiție, „bijuterii” ale societății, podoabe ce necesită ocrotire, „voci ale sufletului poporului”, insuflători de curaj în momentele de restriște, „conștiințe ale neamului” și alte alinturi din aceeași categorie, artiștii – îndeosebi scriitorii – s-au prăbușit în ultimele două decenii din avangarda spiritului civic într-o prăfuită și irelevantă ariergardă. Astăzi, cetățeanul se descurcă și fără îndemnurile pașoptismelor de circumstanță care au însuflețit istoria modernă a României. Nu mai e nevoie ca niște inși a căror profesie e „inspirația” să propună formule memorabile ori mobilizatoare. Acum, omul obișnuit să-și dea cu părerea pe Facebook, pe Twitter sau pe Instagram de câte zece ori pe zi nu se sfiește să-și confecționeze propriile texte.

Firește că nu toate sloganurile sunt originale. Multe sunt preluări mecanice ale unor sintagme ori fraze mai potrivite în alte părți ale globului decât în multicolorii noștri Balcani. Dar nu asta are importanță – ce contează e că sute de mii de oameni s-au scuturat de amorțeala cu iz de paralizie în care s-a scufundat societatea românească. Am avut curiozitatea, în iarna lui 2012, să merg în fiecare seară în fața Teatrului Național din București pentru a vedea cu ochii mei cum erau organizate protestele. Și am văzut. Mai întâi, am constatat că erau atent planificate și că exista o perfectă coordonare a celor 150 – 200 de oameni aduși cu autobuzele în centrul Bucureștiului și transmisiile televiziunilor de știri. Regizorii din umbră nici măcar nu se străduiau să camufleze operațiunea – drept dovadă, autobuzele erau parcate, dezinvolt, în spatele Teatrului Național. Cât timp nu erau în emisie, oamenii se scuturau de frig sărind de pe un picior pe altul, bând, cât se poate de pașnic, ceaiuri și flecărind afabil. De îndată ce se aprindeau reflectoarele de pe carele de emisie, înșfăcau pancartele cu îndemnuri belicoase și începeau să scandeze ca apucații lozinci antiguvernamentale și antiprezidențiale.

Nu exclud ca și de data aceasta să existe niște centri de organizare în fiecare din orașele unde se protestează. Mă refer la asigurarea logisticii: microfoane, amplificatoare, lasere etc. Dar asta nu înseamnă că organizatorii sunt plătiți de cineva. Mi se pare o jignire să susții, așa cum se face pe scară amplă, că în spatele organizatorilor ar exista alți „organizatori”. E dincolo de orice dubiu că participanții vin din proprie inițiativă, fără să fie convocați și fără să urmărească vreun interes personal. Relevantă e tocmai diversitatea perspectivelor, adunarea protestatarilor sub semnul moralității. Oamenii din piețe nu sunt nici de stânga, nici de dreapta, ci mesagerii unui alt fel de a se raporta la viața socială și politică. Or, se pare că artiștii profesioniști ai țării nu mai țin pasul cu transformările gigantice și rapide din societate.

În afara unui mic grup de scriitori (mă refer la ei, și nu la alte categorii de creatori, deoarece îi cunosc mai bine), pentru marea majoritate a romancierilor, poeților, dramaturgilor și criticilor literari români aceste evenimente nu există. Pur și simplu nu există. Deși cvasi-totalitatea condeierilor români sunt prezenți pe Facebook, poți să dai cu tunul și n-ai să vezi – cu minusculele excepții mențioate – exprimând o atitudine clară. Pro sau contra. În favoarea unei tabere sau a alteia. Prudenți, duplicitari, își ascund opiniile ca pe-o comoară dobândită ilicit. Din nou, ca în vremea comunismului, își cultivă narcisiac măruntele manii: ne informează, pufos, despre lecturile în căldura bibliotecilor, despre pașnica viață de familie, peisajele în care s-au fotografiat, vechile tablouri de familie, eventual despre lansările de carte „încununate de succes”, despre tandrețea obligatorie față de pisicuțe, căței, nepoței și nepoțele.

Las’ că atunci când au ieșit din lașa lor muțenie mai bine s-ar fi abținut. Aberanta, anacronica, primitiva declarație a celor 101 membri ai Academiei Române (ștampilați, deja, cu hazlia și dezonoranta parafă de „dalmațieni”) reprezintă unul dintre cele mai jalnice gesturi ale unor intelectuali din întreaga istorie post-decembristă a României. Pe Floricica Dansatoarea (singurul personaj individual născut din valurile de proteste ale iernii lui 2017!) o cred și o simpatizez. Universul ei e clădit din icnete emise ritmic, sacadat, compatibile în mod ciudat cu hardrock- ul și metal-rock-ul. Dar niște oameni citiți, deloc naivi, nu pot să- și pună iscălitura pe un text care ne aduce sub nări drojdiile urât mirositoare ale naționalismului comunist. S-a scris că autorii îngrozitorului text, amestec de șovinism lăcrimos și resentiment cataleptic, ar fi trei dintre oamenii forte ai Academiei Române. Eu cred că sunt patru și se numesc Emil Bobu, Tudor Postelnicu, Manea Mănescu și Ion Dincă, „genocidarii” lui Ceaușescu, autodeclarați, ulterior, drept „imbecili”.

Să nu ne surprindă că autismul în care se înveșmântează lumea creatorilor va fi privit, nu peste multă vreme, drept o uvertură la sinuciderea colectivă demult anunțată. Nu poți, pe de o parte, să pretinzi la nesfârșit statut de excepționalitate în cadrul societății și, pe de alta, să te prefaci că dramele și frământările unor importante segmente ale concetățenilor nu te privesc. Ar fi, oare, prea mult să citez o frază a lui Octavian Goga, dintr-un text de jurnal, la fel de actual atunci, în 1916, ca și azi, când mulți dintre beneficiarii statutului de „creatori” trăiesc precum struții, într-o izolare poltronă, egoistă și nisipoasă? Mă mai gândesc: „Țară de secături, țară minoră, căzută rușinos la examenul de capacitate în fața Europei.”

P.S. – În „Adevărul”, Andrei Pleșu folosește, într-un context… stomatologic, același citat din Goga. Sper că nu vom fi acuzați că ne-am înțeles să-i scoatem împreună dinții scriitorului ardelean…

Articol publicat şi în România Literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News