Omagiu Golaniei. Amintirea „paradoxului român”


Referindu-se la Piața Universității, regretatul Petru Creția (1927-1997) recomanda la un moment dat ruperea definitivă a cordonului ombilical cu un trecut insalubru, sordid, maculat și maculant. Putem vorbi oare, cu falsă candoare, despre „iluzia anticomunismului”, adoptând un ton condescendent-sarcastic, atunci când știm bine că atât de mulți foști profitori ai comunismului (activiști, ideologi, securiști, delatori, hahalere mai mari ori mai mici) se pretind și astăzi anti-anticomuniști și perorează despre o presupusă „culpabilitate generală”, despre „universalitatea mocirlei”?

 

Principalul scop al mineriadei din iunie 1990 a fost distrugerea, prin teroare, intimidare și bestiale agresiuni fizice, a societății civile românești. Să amintesc că recomandările și concluziile Raportului Final au fost adoptate de către toți membrii Comisiei Prezidențiale, fără excepție, de la Monica Lovinescu, Ticu Dumitrescu, H.-R. Patapievici, Radu Filipescu, Cristian Vasile, Dragoș Petrescu și Sorin Ilieșiu la Alexandru Zub, Levente Salat, Sorin Alexandrescu, Stelian Tănase, Gail Kligman, Andrei Pippidi, Mihnea Berindei, Romulus Rusan, Nicolae Manolescu și Marius Oprea. Despre barbaria mineriadei (pe care am văzut-o/trăit-o sur le vif, atunci, la București) am scris un articol apărut la începutul lunii iulie 1990 în The New Republic, cu titlul „Homage to Golania”. Golania a fost numele zonei libere de neo-comunism, al Pieței Universității, în primăvara de grație a anului 1990. Era o aluzie la Catalonia omagiată cândva de George Orwell, la spiritul libertar, neînregimentat, spontan, care i-a scos întotdeauna din minți pe comuniști.

Am publicat acum câțiva ani pe blogul meu o fotografie de la acea cină istorică petrecută la Omni Shoreham Hotel, la care au fost prezenți Regele Mihai, Regina Ana, Principesa Margareta, Nicolae Manolescu, Mihai Botez, Dorin Tudoran, subsemnatul, printre alții… Trecut-au anii… În fine, câte nu ar mai fi de spus: despre mersul, direct de la aeroport în Piața Universității, serile acelui iunie tragic, despre primele întâlniri cu Mircea Mihăieș, despre ultima discuție cu Petru Creția, despre sosirea minerilor la GDS și rolul lui Gabriel Andreescu în a-i împiedica să se dedea la atacul comandat „de sus”, despre studentul disperat de la Arhitectură venit la GDS, rănit în creștet de lanțurile și bâtele „ortacilor” manipulați de securiștii ieșiți din vizuini pentru a-și savura revanșa, despre vizita la Constantin Țoiu („golan-scriitor”, îmi spunea cu mândrie) și Dora Scarlat, despre conversațiile cu Sorin Roșca-Stănescu (pe atunci unul dintre cei mai acerbi critici ai fesenismului), dar și cu Florin-Gabriel Mărculescu, ziarist de o impresionantă ținută morală, amândoi încă la România Liberă, dar și despre cele purtate cu Dorel Șandor (de-acum pe post de eminence grise) și cu N.S. Dumitru, mâna dreaptă a lui Ion Iliescu în Front, un personaj cam saugrenu care se visa un fel de Lenin pe baricadele unei imaginare revoluții proletare, despre eforturile de a găsi o explicație logică, alături de N. Manolescu, cât se poate de îngrijorat și revoltat, la ceea ce, în chip evident, nu era decât eterna, agresiva (i)logică a nomenclaturii asediate și isterizate.

Îmi amintesc și de revenirea acasă (ultima lună petrecută la Philadelphia, înaintea mutării la Washington), de conversația telefonică fără sfârșit purtată cu Ioan Petru Culianu, care voia să știe absolut totul despre ororile din București…

Am publicat atunci un interviu luat de Raluca Barac în Revista 22, analizat pe larg de Monica Lovinescu la Radio Europa Liberă. Titlul interviului salutat de autoarea „Undelor scurte” era „Paradoxul român”. Așa se intitula articolul transmis pe 31 august 1990, în care Monica Lovinescu se ocupa de perpetuarea moștenirilor bolșevice în România fesenizată, de pozițiile mele, ale lui Mihnea Berindei (1948-2016) și ale Ariadnei Combeș (1954-2016), fiica Doinei Cornea (1929-2018).

În acel text, care cred că ar merita studiat în manualele școlare, Monica Lovinescu cerea Puterii „să renunțe la tehnicile leninisto-ceaușiste de care se slujește” și „să adopte singurele terapii în stare să vindece poporul român: memoria tuturor celor întâmplate, adevărul asupra lor, dialogul înlocuind monologul viciat de miasme comuniste, abandonarea democrației de tip «original» (doar a dat rezultatele lamentabile de până acum!) și înlocuirea ei prin democrație pur și simplu”. (vezi Monica Lovinescu, Etica neuitării, Humanitas, 2008, pp. 313-318).

Aceste idei ale Monicăi Lovinescu, membră a Comisiei Prezidențiale, au inspirat analizele, perspectiva și concluziile Raportului Final. Lucru pe care nu l-au putut ierta vechii și noii lachei, saltimbancii ideologici ai ambelor extreme, paleo și neo-săptămâniștii, politrucii îmbătrâniți întru dogme de mult ruginite, bufonii care se închipuie doctrinari de înaltă clasă, toți cei pentru care aerul proaspăt al societății deschise a reprezentat și reprezintă o primejdie mortală…

 

Articol publicat şi pe Europa Liberă.

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.