O strâmtoare mai îngustă decât Bosforul

Marea mea teamă e că pesedeii au reușit să-i îmbrobodească pe Nicușor Dan și Ilie Bolojan. Toate așa-zisele negocieri n-au avut alt scop decât de a trece în uitare calamitatea produsă de guvernarea lui Ciolacu și a ciracilor săi. România s-a aflat în ultimii doisprezece-treisprezece ani la cheremul PSD-ului. Ponta, Dragnea, Dăncilă și Ciolacu și-au pus amprenta asupra societății românești cu o forță pe care a mai avut-o doar Partidul Comunist. Chiar și atunci când, oficial, nu dețineau frâiele puterii (în timpul mandatului jalnic al lui Ciucă) tot ei au decis jocurile. Și asta nu pentru că ar fi fost întotdeauna o mare forță. Secretul lor e altul: au speculat cu cinism o caracteristică a românilor: amestecul de speranță pipernicită și angoasă nevindecabilă cu care privim întotdeauna viitorul.

Un prieten care a fost ministru în două rânduri îmi spunea că cea mai mare putere și influență a avut-o nu atunci când era efectiv în funcție, ci în perioadele când se auzea că va fi numit la cârma unui minister. Lucrul se explică prin particularitatea psihologică invocată mai sus. De aceea, poate, ne e mai scump trecutul decât prezentul (pe care nu dăm doi bani) și privim cu anxietate spre viitor. Cineva le-o fi atras pesedeilor atenția asupra acestei slăbiciuni emoționale și au exploatat-o cu un cinism, în felul lui, remarcabil. Mecanismul cel mai eficace de învăluire și prostire a adversarilor este analfabet-numita rotativă (conform DEX, „rotativa“ e o „mașină pentru tipărirea ziarelor și a publicațiilor de mare tiraj“).

Escrocheria alternării (sau, mai bine spus, a alterării) guvernamentale e vizibilă și de pe planeta Marte, dar uite că ea prinde și a doua oară – tocmai pentru că e de-o enormă grosolănie. Impunând principiul rotației, pesedeii transmit semnalul că ei sunt adevărații stăpâni. Că Bolojan reprezintă doar un episod trecător din eterna și triumfala lor domnie. Că nu are nicio importanță ce se întâmplă acum, că decisiv e ce se petrece în viitor, după ce vor reveni ei la butoane. Așa că ne putem aștepta la doi ani de sabotaj sistematic, de împiedicare, cu orice metode, a guvernului de a face reforme. În cel mai pur stil mafiot, pesedeii au așezat deja pe biroul lui Ilie Bolojan o clepsidră din care nisipul se scurge inexorabil. Mă mir că un om politic atât de experimentat și-a dat acordul să participe la ceea ce se profilează a fi o strangulare cu sânge rece.

Marea eroare (și manipulare) a pornit chiar în ziua în care Nicușor Dan a câștigat turul al doilea. La unison, politicieni și jurnaliști au insistat pe ideea că nu se poate un guvern fără PSD. Și asta pentru că ei sunt câștigătorii alegerilor. Am mai spus ce fel de câștigători sunt: au primit mai puțin de un sfert din voturile celor care s-au prezentat la urne. Dac-ar fi să mergem pe reprezentativitate absolută, s-ar vedea că PSD-ul nu e susținut nici măcar de zece la sută din români. Și atunci, de unde ideea că România sucombă fără șleahta aranjiștilor pe care i-am văzut de mii de ori de ce sunt în stare?

Iată de unde: realitatea e că nu doar PSD, ci și PNL și toate celelalte entități parlamentare sunt vinovate pentru situația dezastruoasă în care ne aflăm. Și atunci, s-a preferat o continuare a complicității, un joc pervers în care partidele se țin prizoniere unele pe altele. Instinctul de conservare i-a determinat pe politicieni să se bulucească unii în alții, deoarece românii s-au săturat, de fapt, de ei toți. Versați și nerușinați, știu că nu vor rezista decât împreună, chiar dacă asta înseamnă adâncirea crizei. Și chiar, Doamne ferește, dezastrul total și iremediabil. Dar acesta e ultimul lucru la care se gândesc. În clipa de față, decisiv e să stea cât mai aproape de ugerele bugetului, oricât de secătuite vor fi fiind acestea.

Al doilea element are legătură cu particularitatea psihologică deja menționată: teama de viitor. Se afirmă că un PSD în opoziție are mari șanse să-și revină în sondaje. Rareori am văzut un calcul mai prost. PSD-ul fără sutele de mii de posturi în administrația centrală și în cea locală nu înseamnă nimic. PSD-ul e tare doar pentru că a acaparat, de sus până jos, aparatul de stat. Fără oamenii, vizibili și invizibili, pitiți prin cotloanele puterii, PSD nu există. Nu are nici ideologie, nici personalități demne să inspire cea mai măruntă undă de respect și încredere. Dar nimănui nu pare să-i pese. Politicienii sunt obsedați exclusiv de propria carieră, total opaci la semnalele violente ce vin din partea societății.

Al treilea motiv are în vedere previzibilul șantaj pe care un PSD aflat în opoziție l-ar exercita asupra guvernului. Amenințat în fiecare clipă cu debarcarea, un guvern slab ar fi la cheremul PSD-ului. Proastă socoteală. În realitate, guvernul se află la cheremul PSD-ul și avându-l în interior. De ce se străduiesc celelalte partide să le ușureze munca, adică să le ofere pe tavă conducerea? PSD-ul ar trebui obligat să lupte pentru a guverna, să se chinuiască să găsească soluții, nu să aștepte pleașca la capătul calm al rotativei.

Astfel de calcule ar avea un grăunte de raționalitate în vremuri normale. Dar acum ne aflăm într-o situație cu totul anormală. Un guvern are exact atâta putere cât își propune să aibă. Dacă pornești la drum cu spaima că vei fi dat jos de PSD, mai bine stai acasă. În fond, ce ar rezolva PSD-ul trântind guvernul? Nimic. Doar că s-ar apropia primejdios de mult de alegerile anticipate. Adică de ceva de care și pesedeilor le e la fel de teamă ca tuturor celorlalte partide.

Prin urmare, niciuna din motivațiile care au adus iarăși PSD-ul la guvernare nu are o bază rațională. Prezența lor se explică prin simplul și odiosul motiv că există o solidaritate transpartinică a politicienilor, care știu că într-o lume cu valori sănătoase niciunul dintre ei nu ar merita să ocupe un loc în viața publică. Sindromul Stockholm face ravagii în viața politică românească. Oricât s-ar detesta, politicienii nu pot trăi unii fără alții. Dacă unul ajunge în primejdie să se înece, va fi tras de ceilalți la mal. Țara a ajuns în prăpastie doar pentru că o mână de escroci pricepuți să învârtă cuvintele în gură au reușit să hipnotizeze un electorat naiv, neinformat, dezamăgit și temător în fața zilei de mâine.

Presupun că atât Nicușor Dan, cât și Ilie Bolojan știu exact la ce s-au înhămat. Sâmbăta trecută, premierul desemnat a vorbit la Congresul USR și cuvintele lui au fost de un realism usturător: „M-am uitat la sloganul pe care echipa l-a pregătit: «Pregătiți-vă să construim». Cred că e finalul, dar ceva mai… poate ar fi trebuit să apară «Pregătiți-vă să demolăm»… privilegii, sinecuri. Pregătiți-vă să tăiem cheltuieli inutile, ineficiența. Pregătiți-vă să suferim alături de români.“ Nu mă entuziasmează faptul că românii vor suferi în continuare, după cum reiese din mesajul viitorului prim-ministru. Acest tip de solidaritate nu are niciun fundament, atâta vreme cât cei care au făcut până acum să sufere poporul sunt neclintiți pe poziții și pregătiți să îmbrace magnanim cămașa salvatorului, după ce s-au lăfăit în mașinăriile îmbuibării și au făcut, vorba cuiva, „manichiură cu barda călăului“.

După toate aparențele, va urma un război generalizat. Nu e cazul să amintim ce riscuri implică o asemenea confruntare. Cel mai important e să nu arunce copilul odată cu copaia. Și anume, ca de dragul unor măsuri în aparență spectaculoase, să se producă daune iremediabile, distrugeri care nu vor mai fi recuperate vreodată. Există, desigur, o presiune gigantică a timpului. Apropierea vacanței de vară nu favorizează deloc luarea de măsuri radicale. Există riscul ca, odată întorși din concediu, oameni care au votat pentru democrație să constate că opțiunea lor electorală i-a transformat în șomeri ori că au pierdut părți din venituri etichetate între timp drept „privilegii“, iar poziții cândva onorabile au fost rebotezate „sinecuri“.

În opinia mea, cele mai importante lucruri pe care le vor avea de făcut în lunile următoare guvernanții sunt să comunice și să explice. Din ce am văzut până acum, Ilie Bolojan se descurcă la acest capitol. E important însă ca Nicușor Dan să-și modifice stilul care l-a consacrat – al acțiunii tăcute. Va trebui, cum se spune, „să iasă la bătaie“. La mijloc nu e doar mandatul său de președinte, ci soarta țării. Soluții există. Ele există întotdeauna. Dacă nu le găsim în țară, n-avem decât să le căutăm în străinătate, așa cum au procedat chiar în trecutul imediat țări aflate în situații-limită, precum Grecia și Bulgaria. Nu e cazul să facem pe atotștiutorii și atotcunoscătorii, pentru că nu suntem. Dacă am fi fost, n-am fi ajuns în starea deplorabilă de acum. Ca și democrația, ieșirea din faliment se învață și ea. Nu e nimic rușinos să recurgi la alții, mai experimentați și mai valoroși. Dar e impardonabil să pretinzi că te pricepi, dacă se dovedește că nu ești decât o versiune mai puțin troglodită a lui Ciolacu.

O astfel de bătălie, ce se anunță pe viață și pe moarte, nu poate fi dusă fără aliați. Cu siguranță, nu politicienii, nu conțopiștii din administrație, nu instituțiile militarizate, nu rămășițele comunismului și securismului, nu izolaționiștii și pescuitorii în ape tulburi vor fi susținătorii reformelor. Cred că e foarte important pentru Nicușor Dan și Ilie Bolojan să nu piardă sprijinul clasei de mijloc și, mai ales, al intelectualității. Toți politicienii care, cu viclenie, au crezut că-i vor duce de nas pe cei cu școală au sfârșit-o lamentabil. La fel, importante sunt relațiile cu presa independentă, cu societatea civilă și cu elitele din toate domeniile. Dacă se vor lăsa duși de nas de aranjorii din partide, de găștile care nu urmăresc decât să se căpătuiască, de escrocii duplicitari, mai bine să se pregătească de pe acum de opoziție. Asta în caz că va mai exista așa ceva și dacă balaurul izolaționist-resentimentar nu va fi înghițit între timp totul.

Articol publicat şi în România literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News