O regândire a stalinismului național


Cred că este nevoie de o istorie instituțională a prăbușirii comunismului în Europa de Est, în general, și în România, în particular. Poate că aceasta ar fi o agendă potrivită pentru Institutul Revoluției odată scăpat de Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu, Petre Roman etc. Aș include aici și Academia Română, transformată în anii comunismului într-o penibilă slujnică a dictaturii.

 

Mă refer îndeosebi la perioada 1948-1955 și apoi la aceea de după moartea lui Miron Nicolescu, în 1975. În mai, se vor împlini 100 de ani de la fondarea Partidului Comunist din România (secție a Internaționalei Comuniste). Mă gândesc și la necesitatea unor analize comparative despre rolul ideologiilor și al personalităților în partidele-mișcare.

În faza sa de după 1964, comunismul din România a dobândit tot mai multe caracteristici fascistoide, mai precis legionaroide, îndeosebi pe linia misticii Conducătorului „providențial”, „baciul” nostru, cum îl numea Popescu-Dumnezeu pe Nicolae Ceaușescu la Congresul al X-lea.

Plăsmuirea „Omului Nou” era finalitatea revoluției antropologice comunistă și fascistă. Această barocă simbioză a fost detectată de Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Vlad Georgescu, Ileana Vrancea, Alexandru George, Eugen Negrici, Michael Shafir, Ion Negoițescu. Extincția leninismului originar, cel celebrat în Imnul RPR drept „far și tărie și-avânt”, a dus la structurarea unei ideologii sui generis, colectivistă, primordialistă, esențialistă, etnocentrică și îmbibată cu fobii exclusiviste. Am definit acest traseu ideologic și politic drept stalinism național. Mitologemele dominante erau înrudite, chiar dacă nu identice. „Porunca vremii” devenea „imperativul epocii”. Titlul unei rubrici din Scînteia ceaușistă…

Există, de asemenea, o distincție importantă între național comunism și național stalinism. Primul a apărut ca o reacție critică față de imperialismul sovietic și rigida ortodoxie ideologică. Era inovativ, flexibil și tolerant cu relaxarea politică. Național comunismul a încurajat creativitatea intelectuală și imaginația teoretică. Respingând tutelajul sovietic, național comuniștii au favorizat, în general, alternativele revizioniste (atât moderate, cât și radicale) la modelul stalinist împământenit.

Cei mai importanți exponenți ai național comunismului au fost Iosip Broz Tito, Imre Nagy, Alexander Dubček, Palmiro Togliatti, Enrico Berlinguer și Santiago Carrillo. Pentru o vreme, după întoarcerea sa la putere în 1956, Władysław Gomułka a părut a fi susținătorul acestei direcții. Refuzând rețetele universale și osificările teoretice, național comunismul era receptiv și progresist. Punea în discuție dogma dictaturii proletariatului și declara că reforma, incluzând-o pe cea de partid, era inevitabilă. În varianta sa cea mai dezvoltată istoric, adică Revoluția maghiară din 1956, național comunismul a devenit revoluționar și a atacat sistemul instituțional stalinist.

Prin contrast, național stalinismul s-a opus în mod sistematic liberalizării. Reacționar și autarhic, acest sistem prețuia exclusivitatea și adera la viziunea militaristă domestică și internațională. Național stalinismul s-a bazat pe un număr de legi așa-zis universale ale revoluției socialiste și a tratat orice „deviație” de la aceste prescripții drept o trădare a principiilor de clasă. Tot el a tentat adesea elitele politice din țările în care stânga radicală pre-stalinistă fusese slabă sau complet non-existentă sau în care legitimitatea regimului fusese extrasă din surse externe: România, Albania, Coreea de Nord, Cehoslovacia după 1968 și Republica Democrată Germană.

Voi reveni la această discuție. Să spunem doar că național comunismul a fost opusul național stalinismului. În vreme ce primul promitea regenerarea, cel de-al doilea era un simptom al degenerării. Național comunismul punea preț pe diversitate și era potențial pluralist. Național stalinismul era autocentrat și arhaic, prețuia uniformitatea și exploata resentimentele și loialitățile tribaliste.

În pofida incompatibilității lor, național comunismul și național stalinismul pot coexista în mod „dialectic”. Deznodământul național comunismului ar putea fi, măcar teoretic, o ordine post-comunistă. Scopul național stalinismului a fost utopia leninistă. Desigur, toate acestea descriu două „tipuri ideale”, în sens weberian, iar situațiile complicate s-au ivit destul de des, castrismul și maoismul fiind printre cele mai relevante cazuri…

 

Articol publicat şi pe Europa Liberă.

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.