O inepție marca CNATDCU
Cacofonia din titlul articolului nu e o scăpare stilistică. Ea dorește să sublinieze felul mizerabil, anti-cultural și, finalmente, anti-educațional promovat de membrii unui organism parazitar numit CNATDCU.
În spatele acronimului se află un fel de juriu pompos intitulat Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare. În ce măsură într-o societate competitivă e nevoie ca aprobările să fie date întotdeauna „de la centru” e un subiect de discutat. La Harvard, Yale sau Oxford, o astfel de idee ar fi considerată de domeniul psihiatriei. O diplomă are valoare dacă provine de la o universitate care produce specialiști, nu „atestați” care produc nonvaloare. Ca multe alte instituții oficiale, și CNATDCU este un reflex al administrației de tip comunist, unde frâiele societății se află într-o singură mână. În România anului 2019 nu s-a auzit încă de regionalizare, subsidiaritate, de responsabilitatea celui aflat la baza piramidei sociale. Acesta din urmă e redus la postura de executant obedient al ukazurilor venite de la centru.
N-aș fi spus nimic dacă activitatea CNATDCU s-ar fi soldat cu vreun rezultat pozitiv în planul excelenței academice. Situația învățământului universitar e atât de dramatică, între altele, și pentru că formațiunea (nici nu știu cum să-i spun) menționată girează pe scară largă non-valorile. S-a discutat până la sastisire despre existența în România a unui număr excesiv de universități finanțate de stat. Din motive politicianiste, feseniștii lui Ion Iliescu s-au grăbit să înființeze universități și în orășele unde nu exista nici măcar un liceu de Doamne-ajută. La ultima numărătoare pe care am făcut-o acum câțiva ani erau în jur de 60 – acum mi-e lehamite să le mai socotesc. În realitate, nu cred că există în România acestui moment mai mult de 10-15 universități decente. Restul sunt făbricuțe de distribuit diplome, confrerii ale unor submediocrități care-și măsoară stima de sine în grade didactice universitare.
Ei bine, la nivelul CNATDCU, ca în orice democrație oligofrenă, lucrurile sunt percepute cu o suverană seninătate: membrii Consiliului pun ștampila pe orice le cade sub nas, fie ea diplomă, titlu și certificat, având scuza că provin de la universități acreditate. Cum se face acreditarea e o altă poveste, pe care n-o depăn acum. Prin girul legal (existența Consiliului e prevăzută de Legea educației naționale nr. 1/2011), sunt aduse la același nivel, având aceeași valabilitate, și documentele emise de instituții serioase, și cele ale unor pretinse universități ce funcționează într-o scară de bloc. Simplu și direct spus, prin interferențele CNATDCU dispare orice diferență între nulități „vânătoare de puncte” și indivizi care debordează de originalitate și creativitate. Am făcut parte o perioadă din acest hibrid anacronic și m-am convins de inutilitatea lui. Așchie a statului paternalist, CNATDCU se îngrijește de bunăstarea generală (a se citi: a leneșilor și mediocrilor) și disprețuiește valorile.
Rândurile de mai sus mi-au fost inspirate de parcurgerea unei așa-numite Fișe de verificare privind „standardele minimale și obligatorii pentru conferirea titlurilor didactice din învățământul superior și a gradelor profesionale de cercetare-dezvoltare” din domeniul Filologie. Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), editat de Academia Română, definește substantivul feminin filologie în felul următor: „Știință care se ocupă cu studiul culturii scrise a popoarelor, în special cu studiul textelor vechi și al operelor literare din punctul de vedere al limbii, al influențelor folosite, al modului în care ni s-au transmis și al autenticității, precum și cu editarea lor.” Rezultă cu claritate că definiția oficială a termenului pune în contact două entități: știința și cultura. Lucrul poate fi observat și de un ageamiu. Nu și de către membrii CNATDCU. Și iată de ce.
Ca observație generală, organismul mai sus-menționat excelează, prin prisma Fișei citate, la capitolul chițibușerii, dar e orb ca o cârtiță la lucrurile care indică valoarea. Criteriile de „recunoaștere” sunt atât de aiuritoare, încât aș avea nevoie de o carte întreagă pentru a le discuta. Am să mă rezum la câteva. Nu există, de pildă, liste la zi ale editurilor „de prestigiu”. Cum se definesc ele? Cine decide asupra „prestigiului” și pe ce criterii? Tot arbitrar, se consideră automat că orice publicare a unei cărți în străinătate e punctată dublu față de o apariție din țară. Cei care au alcătuit Fișa n-au habar de evaluările făcute de instituții serioase la nivel mondial. Există o mulțime de „vanity presses”, simple tiparnițe, în orice țară europeană, edituri obscure cu tiraje minuscule, care surclasează Humanitas, Polirom, editurile universitare serioase din România, fără să ofere vreo garanție a calității. Mai mult, ele percep bani „savanților”, fie ca sponsorizări, fie prin pre-achiționarea unui număr de exemplare din propria carte.
Calitatea de conducător de doctorat e evaluată în Fișă cu 10 puncte. O prostie, mai ales că prin metoda „abilitării” numărul acestora a crescut dincolo de orice închipuire. Dar dacă e considerată criteriu, ar trebui punctat și volumul de muncă. Există coordonatori cu un număr infim sau inexistent de doctoranzi, dar și persoane extrem de active și solicitate. Parcă în compensație, sunt considerate „activitate științifică” doar articolele incluse în cel puțin trei baze de date internaționale (BDI). De ce 3, și nu 10 sau 1? Orice BDI e o garanție a calității (sau cel puțin așa ne sugerează celelalte puncte ale grilei!) Și atunci, de ce e nevoie de o întreită pază la porțile bazelor de date, care au criterii de admitere clare, în timp ce la multe edituri naționale și internaționale ușile sunt vraiște? Încă o dovadă a lipsei de coerență și de constanță în evaluare.
Studiile, eseurile, articolele pe teme literare publicate în reviste de specialitate neindexate, cu ISSN, primesc doar 2 puncte/articol. Corect, aș spune. Partea stranie însă abia urmerază: la acest criteriu nu pot fi depășite 50 de puncte. Adică douăzeci și cinci de articole. Un critic literar de profesie, care definește și modelează prin scrisul său domenul filologiei, își poate puncta în întreaga viață maximum 25 de recenzii! În mod normal, 25 de articole se scriu de către profesioniști în câteva luni. Cum se pot diferenția atunci evaluările pentru întreaga carieră de cele anuale sau cincinale? A limita punctajul pentru unul dintre puținele criterii culturale arată completa lipsă de respect față de bazele profesiei în sine. Maiorescu, Lovinescu, Călinescu sunt trimiși, în felul acesta, la lada de gunoi a „academismului” cu ifose practicat în clipa de față.
Prin această decizie se rupe definitiv știința de cultură, de vreme ce categoria respectivă se referă la reviste prestigioase, trecute prin furcile caudine ale evaluaărilor și atestărilor, precum Ebsco, CEEOL, Oxford Journals și altele de același calibru. Și, la urma urmelor, de ce 50 de puncte și nu 10? Sau chiar niciunul. Dacă tot s-au pus pe măcelărit, nu le era mai simplu onorabililor membri ai comisiei să elimine criteriul cu totul?
Grila oferă puncte pentru calitatea de membru în colectivul de redacție al unei reviste de specialitate cu peer review. Foarte bine. Ce se întâmplă cu revistele literare și culturale ale Uniunilor de creatori? Ele nu sunt de specialitate? Sunt ignorate cu trufie, deși tocmai ele definesc cultura vie, ierarhizând și eliminând non-valoarea. Ca dovadă, sunt declarate prin lege „instituții de interes public”, făcând parte din arhitectura culturală și de cercetare a țării.
N-am să insist asupra felului în care sunt apreciate granturile și traducerile. Vă las să ghiciți. În schimb, nu pot trece peste o altă trăznaie: reprezintă un criteriu de calitate premiile și distincțiile de nivel național, în schimb, cele internaționale nu contează! Aș fi tentat să spun că e vorba de un reflex naționalist – dacă n-aș fi arătat mai sus că există o certă preferință pentru lucrările publicate „afară”. Care e atunci explicația? Neseriozitatea, superficialitatea, amatorismul și, finalmente, iresponsabilitatea. La fel de arbitrar e capitolul referitor la stagiile în străinătate, care trebuie să fie de cel puțin o lună. Dacă ești profesor invitat două sau trei săptămâni, chiar nu contează deloc? Sau dacă susții o conferință extraordinară la o mare universitate americană sau engleză? Dacă predai o săptămână-zece zile în străinatate nu e nicio ispravă? Uite că nu e, pentru onor comisia CNADTCU!
Mă întreb de ce sunt excluse din listă mobilitățile Erasmus. Sunt granturi/ finanțări europene câstigate prin concurs. Ele reprezintă modalitatea principală de diseminare a cunoștințelor și de activitate în colective din străinătate, prilejuri de stabilire de relații de colaborare cu omologi străini, de cunoaștere a comunității studențești din străinatate, și chiar de promovare a programelor proprii.
Încă o monstruozitate: prezența în baze de date și biblioteci e limitată și ea la 100 de puncte. De ce? Dacă o carte/opera unui autor apare în mai mult de 50 de biblioteci, dacă lucrările sunt incluse în mai mult de 50 de baze de date, nu e cumva un indicator al prestigiului? Care este rațiunea limitării? Ca și în cazul publicațiilor culturale, sunt pedepsiți oamenii activi. La punctul 3.1 al Fișei este cotată cu 20 de puncte următoarea situație: „Carte științifică de autor publicată în străinătate, după ce a fost deja publicată în România sau în R. Moldova”. Prima întrebare care-mi vine în minte e următoarea: de ce nu și în Serbia sau în Ungaria, țări unde există importante minorități de români și unde se publică – dacă vă vine să credeți! – și cărți în limba română.
Lista celor care au elaborat aberațiile de mai sus conține și câteva nume onorabile. N-am să înțeleg niciodată puseul anticultural al președintei comisei, Rodica Zafiu, al cărei nume a ajuns să circule tocmai datorită contribuțiilor din revistele culturale. (N-o spun doar eu, o spune și Wikipedia: „Rodica Zafiu este o lingvistă română, profesor universitar doctor la Facultatea de Litere a Universității din București, cunoscută în spațiul public prin articolele ei săptămânale pe teme ale limbii care au apărut, începând cu 1990, aproape fără întrerupere timp de 22 de ani, în publicații prestigioase ca România literară și Dilema”). Din lista membrilor Consiliului General al CNATDCU, adică a celor care aprobă munca depusă în comisii, se desprinde figura atotprezentă și atotputernică a lui Eugen Simion. Șef de institut la Academie, șef al Secției de Filologie și literatură, președinte pe viață al diverse comitete și comiții, consilier pe te miri unde, pupincurist al primăresei generale a Capitalei, criticul onorabil de altădată a devenit părtaș la un adevărat linșaj cultural. Presupun că rolul lui Eugen Simion e cu totul excepțional, din moment ce numele său e trecut pe listă nu o dată, ci de două ori! După criteriile hidoase pe care le-a patronat, n-ar fi ajuns vreodată nu academician, dar nici măcar lector. Nu e singura potlogărie de proporții (mă refer doar la ultima perioadă) a lui Eugen Simion: a condus recent un juriu care a premiat o persoană care făcea parte tocmai din juriul care acordă Premiile Academiei, secția Filologie și lingvistică: doamna Gabriela Pană Dindelegan. Ba mai mult, pe lista premiaților simionieni se află și Vasile Bahnaru, plagiator dovedit. Sfântă mare nerușinare!
Dacă noțiunea de filologie implică în mod direct și ireductibil ideea de cultură și literatură, de ce sunt tratate tocmai revistele de prestigiu ca niște cenușărese? Literatura acolo se face, și nu în laboratoarele izolate fonic și vizual ale diverșilor savanți care preiau orbește „grile” și „criterii” ce privilegiază în mod clar mediocritatea, conformismul și lipsa talentului.
Prin prezența sa în acest Consiliu, Eugen Simion și-a mai legat o dată numele de înăbușirea creativității și de transformarea culturii într-un lucru de rușine. Soluția salvării învățământului superior din România nu stă în ghetoizarea garantată de criterii precum publicarea în penibile „anale” ori în „volume colective ocazionale, omagiale, in memoriam”. Tirajele confidențiale ale lucrărilor de acest tip spun totul despre preferințele celor puși să îndrume viața academică din România acestui moment. Educația fără cultură e un nonsens. O aberația care, iată, în vremea profesorului Klaus Werner Iohannis a devenit realitate palpabilă. A le discredita, a izgoni operele literare și studiul lor din sfera academică înseamnă trogloditism cu circumstanțe agravante. Sigur că e mai comod să ții o „comunicare” așa-zis științifică, într-o păsărească de-o plicticoșenie mortală, în fața a patru-cinci nulități de teapa ta, decât să te expui public analizând și disecând opere literare. Normal că e preferabil să evaluezi „proiecte” sau să fii în comisii pentru obținerea unei funcții didactice sau în cercetare decât să dibuiești sensurile unor lucrări literare dificile.
N-am scris rândurile de mai sus mânat de vreo frustrare personală. Îndeplinesc, după orice criteriu, cu asupra de măsură, chiar și condițiile aberante ale Fișei la care m-am referit. Mă mir și mă indignez însă cum de astfel de aiureli pot trece drept instrumente „științifice” de măsurare a competenței. Ele măsoară doar conformismul și ignoranța unor frânari pentru care universul începe și se termină cu jalnicele lor abilități de administratori-șarlatani ai unor minuscule celule cenușii.
Articol publicat şi în România Literară.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
Spune domnul profesor că nu insistă asupra traducerilor. Am să insist eu, în schimb. În fișa pomenită în articol, aceea a standardelor minimale, traducerile se punctează dacă sunt „din autori consacrați”. Care-s ăia, de către cine și conform căror criterii le este stabilită „consacrarea”? Canonul occidental al lui Bloom sau alte scrieri subiective? Numărul de exemplare vândute? (caz în care Virginia Woolf n-ar face față unei comparații cu E. L. James sau J. K. Rowling).
În altă fișă, cu alte punctaje, traducerea trebuie să fie publicată în editură acreditată CNCS. De ce? Este vorba de traduceri literare, nu de texte științifice, ce are Consiliul Național al Cercetării Științifice cu beletristica? Evident, editurile cu care colaborez, Litera și Univers, printre cele mai importante pe piața literară românească, nu au girul acestei instituții (care, de altfel, și-a dat un ultim asemenea „gir” prin 2011 sau 2013). Și așa, activitatea mea de traducător din 2018, cinci titluri publicate cu ISBN la edituri de prestigiu, însumând aproximativ 1700 de pagini, nu contează deloc ca activitate filologică. Dacă publicam Sebastian Barry, Days without End, carte nominalizată la premiile Costa și Man Booker, la Humanitas în loc de Litera era mai bună traducerea?