Marea complicitate

„Societatea răsplătește virtuțile zgomotoase și viciile discrete” (Nicolás Gómez Dávila). De exemplu, omul ușor manipulabil și oarecum precar îl validează, inclusiv prin vot, pe omul patibular. În care se recunoaște parțial.

Omul manevrat, sistematic înșelat și doar de televiziuni educat, îl răsplătește, în ciuda evidențelor descalificante moral, pe cel complice cu multipla oroare drapată în onoare, pe cel care-l îngroapă de viu în promisiuni contrazise nu demult de minciuni, pe cel care pozează în „credincios”, deși el e doar superstițios, pe cel care „sprijină” Biserica, nu ca discret ctitor, desigur, ci ca mafiot cu față umană care își trâmbițează „ajutorul”, sperând că va obține, contra cost, favorul divin de a nu fi prins niciodată. Când totuși este, se simte ultragiat și victimă a unui stat paralel cu interesele sale.

Butaforia virtuților mimate zgomotos cu scopul parvenirii în cetate, în plutocrația și în administrația ei funcționează aproape perfect pentru cei vrăjiți de basmul cu zâna cea bună care (va) face multe minuni pentru ei. Cea mai mare dintre acestea va putea fi chiar expulzarea din memoria colectivă a zânei celei rele care o mai bântuie.

Viciile discrete, camuflate în virtuți cetățenești și expediate abil în zona lui „a greși e omenește” sau „nimeni nu e fără de păcat”, ajung să constituie în „ochii larg închiși” ai celor încântați să fie lingușiți, deci mințiți, tot atâtea calități care trebuie neapărat răsplătite. Afectarea gravă a memoriei prin sedare repetată, dereglarea percepției morale, pervertirea simțului pentru adevăr, rezistența la minciună, confuzia axiologică agravată, mica înțelegere generalizată. Marea complicitate.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News