Iuliu Hossu şi curajul demnităţii umane

Şi nu este nevoie de un an comemorativ spre a  ne aduce aminte ce cei care, asemeni lui Iuliu Hossu, au ales curajul, credinţa şi demnitatea umană în anii în care laşitatea şi abjecţia păreau a fi unicul drum al supravieţuirii. Şi nu  doar un an comemorativ, oricât de încărcat de emoţie, ne poate dezvălui întreaga semnificaţie a destinului în care  eroismul modestiei este gravat  în posteritate, dăltuit în literele de  granit ale statuii zidite în inimile noastre.

Asemeni lui Iuliu Maniu, Iuliu Hossu a fost una dintre emblemele acelei Românii la care trebuie mereu să ne reîntoarcem, spre a nu fi încercaţi de deznădejde şi de resemnare:  în ei, ca şi în cei din jurul lor, credinţa şi patriotismul au  fost îngemănate, sub semnul  dublu al libertăţii şi al datoriei. Iar în clipele în care tirania comunistă  s-a abătut asupra patriei lor, ei nu au ezitat să  facă  sacrificiul prin  care au salvat, în singurătate eroică, capitularea morală a unei întregi naţiuni.

În secolul XX, teribilul veac al ideocraţiei  sângeroase, Iuliu  Hossu a întruchipat statornicia demnităţii umane. Una, până la capăt, cu Biserica sa, Biserica Română Unită cu Roma, una cu poporul pe care l-a vegheat şi cu care s-a contopit, una cu patriotismul în care s-a  investit, vizionar, Iuliu Hossu, cel dintâi cardinal român, lasă ca testament unei Românii anesteziate curajul  său lipsit de ostentaţie. Refuzând trădarea, Iuliu Hossu a indicat un drum pe care putem merge şi noi, peste decenii. Martiriul său, (planificat şi executat de regimul comunist criminal, ce a recurs la tragica complicitate a conducătorilor  Bisericii Ortodoxe Române) este oglinda în care ne putem privi, ca naţiune. Iertarea nu se poate naşte decât din asumarea trecutului de  barbarie şi de nedreptate: despărţirea de totalitarism a românilor impune un examen de interogaţie colectivă.

Doi ani concentrează, în intensitatea lor, arcul destinului lui Iuliu Hossu, 1918 şi 1948. În trei  decenii, Iuliu Hossu  avea să cunoască trecerea, teribilă, de la împlinirea solară a Unirii la singurătatea atroce a unui duşman al poporului.  Iată itinerariul  ce rezumă cronica unei coborâri în  genunea tiraniei.

Iuliu Hossu înseamnă, înainte de toate,  vocea care dă glas, la 1918,  documentului ce exprimă, în formule memorabile şi vizionare, proiectul unei Românii viitoare.  În „Proclamaţia de la Alba-Iulia” demnitatea umană, valoarea cardinală a filosofiei lui Iuliu Hossu, era înscrisă drept cărămida pe care avea să se ridice edificiul unei patrii a libertăţii. Fraternitatea confesională şi solidaritatea politică de la 1918 nu erau  strategii oarecare, ci semnele acestei capacităţi unice de a imagina punţile pe care generaţiile viitoare erau chemate să păşească.

La 1918. Iuliu Hossu nu este singur, căci în glasul său se simţeau glasurile celor care, într-un secol şi jumătate de educaţie patriotică şi creştină, au imaginat pentru toţi românii un drum al curajului şi al demnităţii naţionale: Biserica Română Unită îşi împlinea, prin Iuliu Hossu, misiunea niciodată  abandonată, aceea de a fi custodele speranţei în viitorul de libertate  al românilor. Şi poate că nici un alt moment nu egalează, în energia sa solară, această primăvară din iarna lui 1918. Sevele  ajungeau, în cele din urmă, să dea naştere promisiunii unei patrii.

Dar din această promisiune  a anului 1918 avea să se ivească nu viitorul demnităţii umane, ci secolul de ideologie şi de crimă: deriva interbelică şi ridicarea legionarismului erau formele în care acest rău se întrupa, spre a imagina impasul unei naţiuni locuite de demonii urii. Anul 1918 rămânea, din ce în ce mai mult, doar temelia unui viitor ce nu a căpătat chip, niciodată. Radicalismul  fascizant îndruma România  spre crima de stat şi antisemitism.

Şi doar această statornicie a curajului său i-a dăruit lui Iuliu Hossu puterea modestă  de a  înfrunta  rătăcirea colectivă de după 1938. Iuliu Hossu a apărat omenescul în anii în care antisemitismul barbar era unica religie politică  a epocii – solidaritatea cu cei  persecutaţi şi exterminaţi era maniera în care valoarea demnităţii umane era asumată, cotidian.

Iar demnitatea umană, opusă implacabil totalitarismului, devenea, în Republica Populară Română,  imaginea însăşi a alternativei pe care regimul criminal şi ateu avea să o  înlăture. Credinţa, patriotismul şi libertatea erau tot atâtea păcate imposibil de răscumpărat. Stalinismul românesc reproducea, fidel, schema sovietică a facerii lumii. La trezeci de ani de la Unire, părintele patriei devenea duşman al poporului.

Căci nimic din seria de crime ce a urmat nu a fost  nepremeditat sau întâmplător: strivirea Bisericii Române Unite în tot spaţiul de democraţie populară era un imperativ stalinist. Potemkiniada din 1948 nu putea masca realitatea  actului de arbitrariu comunist. Martiriul episcopilor este parte din această teribilă cronică de persecuţie şi de oroare.

Întemniţat şi umilit, Iuliu Hossu a nu a putut fi niciodată niciodată învins: istoria vieţii sale de după 1948 este alcătută din plămada curajului şi a legendei. Căci în inima lui Iuliu Hossu se simţea respiraţia de libertate a unei naţiuni captive: curajul şi credinţa sa salvau de la dezonoare  pe cei ce nu aveau nici curaj şi nici credinţă. Statornicia sa  devenea o pedagogie predată discret şi tainic: vocea  sa străbătea veacul comunist, spre a ajunge până la acel viitor sperat  în zilele unirii de la 1918.

Şi aceasta este efigia pe care trebuie să o convocăm, spre a ne da puterea de a merge mai departe. Curajul demnităţii umane şi al credinţei este calea spre libertate. Tiranii ne pot domina, dar nu ne pot stăpâni: testamentul lui Iuliu Hossu este această linie de limpezime solară a  modestiei eroice.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News