Internaționala talibană
Dac-ar fi să găsesc nota comună a radicalizării politico-civice pe care-o trăim, aș defini-o drept transformarea compasiunii în pretext al urii. Mă refer la ceea ce se întâmplă în momentul de față în Statele Unite și în mai toate țările din Occident. În România avem doar adepți servili ai acelor poziții, „postaci” încântați că au pescuit câte-o sintagmă în jurul căreia pot să-și brodeze frazele debile.
La noi, chiar când sunt radicali, micro-ideologii tot pe marginea șanțului rămân. Ei comentează febril evenimente parcă de pe altă planetă, în zgomot de coji de semințe strivite între dinți, sub privirile aprobator-tâmpe ale comilitonilor.
S-a intrat în epoca unui progresism frenetic, a unei fugi demente spre o țintă necunoscută, spre un miraj al egalitarismului pe care istoria încă nu l-a cunoscut. Stau, la rândul meu, pe margine, și contemplu acest spectacol al
descreierării umane cu liniștea orientalului care știe că, mai devreme sau mai târziu, toate aceste cadavre politice vor fi luate de ape. Multe dintre ele înjunghiate chiar de către cei care le-au fost parteneri întru distrugere.
Așa cum le înfățișează mass-media occidentală, mișcările par omogene. Nu sunt nici pe departe așa ceva. Cunoașteți faimoasa frază a lui Albert Hirschman: „Urile comune duc la întovărășiri stranii”. Omenirea trăiește, în mod clar, unul din momentele în care „timpul și-a ieșit din țâțâni”, fără ca vreun factor extern să fi provocat pasiunile ideologice pe care le vedem în sinistra lor dezlănțuire. Sunt două elemente care mă izbesc: reaua-credință și lipsa de respect față de valoare. Trăim o perioadă a etichetărilor, semn limpede de infantilizare, de limitare mintală și de pauperitate intelectuală. La nivelul solului, există o infinitate de grupuscule nemulțumite de propria lor condiție: socială, rasială, profesională, politică, sexuală etc. De regulă, nu au nimic în comun cu alte revolte, la fel de virulente, desfășurate în proximitatea lor. Dar Internetul, televiziunile și presa lasă impresia că ele sunt nu doar simultane, ci și identice în scopuri. Tehnologia le-a ajutat să devină elemente centrale, dominante ale discursului public. În realitate, ele rămân insulare și contradictorii.
Nu am datele necesare pentru o analiză la nivel macro-planetar. Exemplele la care am acces îmi sugerează însă câteva concluzii care ar putea avea o oarecare relevanță și pentru „desenul mare”. În România, efectele acestor tulburări sunt resimțite exclusiv în mediul intelectual. Mai precis, în cel universitar și pseudo-universitar. Începând de prin 2010, marea majoritate a celor recrutați pentru posturi academice au avut stagii, mai lungi sau mai scurte, în țările occidentale. Nu știu cu câtă știință de carte s-au întors de acolo, dar cu certitudine și-au apropriat în mod obsesiv poncifele corectitudinii politice și poziții politice radicale de stânga. Un sistem a cărui forță a constat, încă de la înființarea sa, în respectarea regulilor a devenit un tărâm al anarhiei. Și nu mă refer la faptul că s-au schimbat materiile de predare (ceea ce e firesc), ci la exclusivismul și radicalismul ideologic care au năpădit coridoarele și sălile universităților.
Prin tradiție, mediul academic era împărțit în două categorii: în profesori/studenți buni și profesori/studenți slabi. Astăzi, criteriul e cel al apartenenței ideologice: ești cu noi (stânga radicală) sau împotriva noastră. Neutralitatea e la fel de blamabilă cum erau pe vremuri lenea sau prostia. Neutralitatea îți asigură, în cel mai bun caz, marginalizarea, insignifianța și disprețul. Bătălia adevărată nu e aceea între progresismul fudul și „reacționarism” (și una, și alta, simple vorbe), ci între incompetența trufașă și inteligență. Între cei care vor să facă tabula rasa și cei care cred că există valori ce merită păstrate. Pentru că am avut îndrăzneala să comentez în ultimii ani aceste aspecte, diverși neo-comuniști au încercat să-mi pună eticheta de conservator. Acestei specii, numite de Marin Preda a „tipului infect”, am să-i răspund parafrazând vorbele unui strălucit intelectual american: nu, nu sunt conservator, dar spre deosebire de voi, mie îmi place să conserv!
Și apropo de conservare. Actuala manie a dărâmării statuilor, a punerii pe foc a cărților, a interzicerii filmelor e semnul intrării lumii noastre în faza de descompunere. S-au făcut paralele între dărâmarea de către talibani a statuilor, vechi de 1700 de ani, ale lui Buddha și furia demolatoare contra statuilor unor personaje politice și culturale din America. În primul caz, motivația a fost religioasă. În al doilea, rasială. Intensitatea atrocității e identică, dar pentru progresiștii occidentali ura față de propria istorie e atât de mare încât nu ezită să se alieze cu barbaria. Ștergând din istorie numele stăpânilor de sclavi, ciomăgarii ideologici nu-și dau seama în ce capcană cad. Generațiile viitoare de intelectuali se vor găsi în fața unei enigme impenetrabile: cum a fost cu putință existența sclavilor, dacă nu s-a păstrat numele niciunui stăpân de sclavi?! Și iată cum cercul negaționismelor se va autoalimenta la nesfârșit.
A făcut vâlvă decizia canalului HBO Max de a retrage de la vizionare filmul din 1939, regizat, succesiv, de George Cukor, Victor Fleming și Sam Wood, Gone With The Wind. Adaptare a unui roman al lui Margaret Mitchell, titlul a fost impropriu tradus în românește Pe aripile vântului. Corespondentul cel mai apropiat de original ar fi Duși de vânt, sau Purtați de vânt – referința fiind la vântul istoriei. Varianta românească accentuează (într-un mod pueril-romantic) câteva tendințe care există în film, privind nostalgia după o lume apusă.
Sunt un mare amator de ediții critice sau „adnotate”. Am chiar acum pe masă o carte intitulată The Annotated Alice, datorată unui eminent matematician cu pasiuni literare, Martin Gardner. E vorba de cele două cărți faimoase ale lui Lewis Carroll, Alice’s Adventures in Wonderland și Through the Looking Glass, „explicate” pentru cititorul dornic să treacă dincolo de lectura de amuzament. În ultimii ani, am parcurs cu încântare și alte câteva ediții „adnotate”: Pride and Prejudice. An Annotated Edition (2010), The Annotated Origin: A Facsimile of the First Edition of On the Origin of Species (2009), The Annotated Prison Writings of Oscar Wilde (2018) etc. Ce au ele în comun? O excelentă situare în epocă și în cadrul creației autorului, dar, mai ales, o superlativă ca pacitate de a înțelege pro fun zimea textului. Ele joacă, în egală măsură, un rol de lexicon și de îndreptar stilistic și retoric.
Am avut, așadar, un motiv suplimentar să fiu atent la intențiile celor de la HBO legate de faimosul roman. Din câte-am putut să aflu, va fi vorba de adăugarea unui „text explicativ”, menit să-l ghideze pe privitorul de azi. Pot să-mi închipui cum va arăta „adnotarea”, dar nu vreau să fac procese de intenție. Dacă tot s-a ajuns aici, iată cum mi-aș ima gina eu o astfel de introducere – o „adnotare adevă rată”, și nu un ecuson ideologic, în newspeak-ul totalitar al cam pusurilor americane. E un citat din A New Literary History of America, apărută la Harvard University Press (2008). L-am ales dinadins, având în vedere că Universitatea Harvard poate fi considerată, fără a greși prea mult, unul dintre centrele mondiale de propagare a comunismului:
„Margaret Mitchell poate da impresia că se exprimă cu rea-credință, dar nu e așa. Filmul din 1939 a modificat mult povestea lui Ashley și Melanie, a lui Scarlett și a lui Rhett, împingând-o înspre capătul nostalgic al peisajului, ignorând în mare parte ambivalența pusă în joc în roman între legenda tradițională a doamnelor și a domnilor din Sud și realitatea spiritului capitalist antreprenorial care o caracterizează pe Scarlett și, odată cu ea, intriga romanului. Marea familie Wilkes din roman e înțeleasă ca fiind deosebită, chiar excepțională, prin obiceiul de a-și căsători verișorii între ei. Citesc cărți străine și ascultă muzică clasică. Restul ținutului e populat de diferite clase nearistocratice, atât albi, cât și negri, printre ei aflându-se mici proprietari, țărani din zona deluroasă, care-și fac apariția după război încercând să-și găsească un rost în viață, și femei încăpățânate, precum Grandma Coulter, care o învață pe Scarlett cum să supraviețuiască. E o panoramă socială balzaciană.
Mai mult de-atât, familia lui Scarlett e despărțită doar de o generație de cea a imigranților: aflăm că tatăl ei fugise din Irlanda deoarece ucisese un om în timpul mișcărilor de rebeliune din țară. Adevărat, căsătoria lui surprinzătoare cu Ellen din Savannah l-a pus în contact cu civilizația clasei educate, dar fiica sa mai mare, Scarlett, e mai apropiată de rădăcinile lui aspre și aventuroase. Ea venerează sanctitatea mamei, dar îl imită pe nestatornicul ei tată. În acest context, e «cuviincios», ca să folosim cuvântul preferat al lui Mammy, să observăm că prima propoziție a romanului, «Scarlett O’Hara nu era frumoasă», e întrutotul contrazisă de scena de deschidere a filmului, în care Vivien Leigh «irumpe», ca să folosim unul din cuvintele preferate ale lui Faulkner, pe ecran. Întregul film deraiază de pe traiectoria romanului prin simplul fapt al frumuseții înmărmuritoare a lui Leigh”.
Da, cred că „adnotări” de acest fel sunt oricând binevenite. Dar nu de ele vor avea parte viitorii privitori ai lui Gone With the Wind. În ce mă privește, mi-ar plăcea să trăiesc într-o lume în care să ne pese mai mult de adevărata capodoperă apărută în același an, 1936, ca și best-sellerul siropos al lui Margaret Mitchell. E vorba despre Absalom, Absalom!, al lui William Faulkner. Cât despre ipochimenii bravei lumi noi care au năpădit mapamondul, ce să zic? Ezit încă între livrescul duși de vânt și popularul duși cu pluta.
Articol publicat şi în România Literară.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
