Imperativul clarității morale

Există câteva imperative care, prin simpla lor prezență în structura conștiinței umane, solicită manifestarea a tot ce e mai nobil în noi: demnitatea persoanei, derivată din „Chipul” după care am fost creați. Cel mai important dintre ele este imperativul „clarității morale”.

Conștiința ne avertizează, apoi ne somează să deschidem „ochii de văzut”, nu doar pe cei cu care ni se pare, cel mai adesea, că vedem și, ca urmare, că înțelegem. Apoi să mărturisim, nu doar retoric și oratoric, ci prin însăși viața noastră cotidiană, că suntem prietenii, nu adversarii adevărului, care îi privește pe ceilalți ca pe noi înșine.

A înțelege, act ce reprezintă zenitul rațiunii întâlnite cu naturala credință, presupune a căuta reflex adevărul, a-l „recunoaște” în mulțimea de minciuni și surogate ale sale, a-l mărturisi irepresibil.

A tăcea în preajma adevărului care coincide mereu cu binele, a te preface că nu-l vezi, a-l ignora și chiar sabota, indică ceea ce porți în tine: opusul lui tentacular. Viclenie, monstruoasă egolatrie, varii înregimentări mercenare, răutate, disponibilitate pentru trădare, ticăloșie, neagră umoare.

Claritatea morală e vederea limpede a adevărului și mărturisirea lui publică drept datorie prin excelență morală. Nu e „semnalare a virtuții personale”, cum încă mai sâsâie, bălos ca un varan, diavolul înstăpânit pe mintea și pe sufletele faustice ale celor ce se zvârcolesc ca pe foc în fața imperativului clarității, sub semnul căruia putem fi demni sau doar abjecți.

Înăbușirea lui în sofisme „academice” sau „parlamentare” (în fapt, perverse minciuni extra-ordinare), uciderea lui sub potop de pumnale înfipte în spate, smintirea altora prin confuzionare, face ravagii în noi, printre noi, dincolo de noi.

Cazul România ultimilor ani, ultimelor luni…

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News