Tudor


Mircea Mihaies Foto Cartea romaneascaAm petrecut de curând, împreună cu H.-R. Patapievici şi Vladimir Tismăneanu, o seară de neuitat la familia Tudor Jebeleanu. Probabil că unii dintre cititorii noştri ştiu că Tudor se luptă de mai mulţi ani (mai precis, din vara lui 2012) cu o boală severă. Progresele din ultima vreme sunt remarcabile, ceea ce ne îndreptăţeşte, pe noi, cei care ne gândim cu imens drag la acest mare artist, să sperăm că ziua recuperării depline nu e departe. Dragostea şi sprijinul familiei – soţia Delia şi fiul Luca – sunt şi ele capitole dintr-o copleşitoare saga, în care durerea, suferinţa, frustrarea şi speranţa îşi adjudecă, pe rând, locul de frunte în lupta cu centimetrii parcurşi şi cuvintele rostite. Ştiam, desigur, de multă vreme numele Jebeleanu, ştiam şi că Tudor era, la începutul anilor ’80, autorul unora dintre cele mai frumoase coperte ale cărţilor publicate de membrii „generaţiei în blugi”. Apropierea noastră s-a produs după ce am fost prezentaţi unul altuia de Vladimir Tismăneanu şi am început să ne întâlnim relativ des. Comunicarea a devenit totală atunci când, ajungând la ICR, a devenit unul dintre pilonii cei mai activi – în domeniul artelor vizuale – ai strategiei de promovare culturală pe care H.-R. P., Tania Radu şi cu mine o propusesem. Tudor e un arici sub ţepii căruia se află o fiinţă blândă şi un prieten de nădejde. El e un sentimental care-şi ascunde fragilitatea într-o combativitate pe cât de comică, pe atât de înduioşătoare. Aşa a fost când l-am cunoscut, aşa a rămas şi azi.

Perfecţionist şi încordat, nu se mulţumea cu jumătăţile de măsură. Îmi aduc aminte, până în cele mai mici amănunte, pledoariile lui în favoarea unei expoziţii sau analizele subtile ale unui tablou ori ale unui album. Atunci, demonstraţiile lui mi se păreau excesive: ar fi fost suficient să-şi asume un proiect pentru ca el să fie acceptat. Dar asta nu-l satisfăcea. Voia, chiar şi în faţa prietenilor, să arate că la mijloc e vorba de valoare, gust, credinţă şi viziune, şi nu de un mărunt „aranjament” generaţionist sau de vreo concesie făcută în numele cine ştie cărei solicitări obscure. Onestitatea, directeţea şi fermitatea au fost elementele care au guvernat, pe tot parcursul muncii noastre la ICR, relaţiile cu Tudor.

Era, desigur, conştient de enormele presiuni şi neîncetatele atacuri la care eram supuşi, mai ales începând cu anul 2009, din partea politicienilor şi a televiziunilor aservite. Ne aborda, tocmai de aceea, cu o anumită energie, pentru a ne testa, şi din interior, „rezistenţa la stres”. Voia să vadă dacă, agresaţi din cele patru puncte cardinale, învinuiţi de toate blestemăţiile şi aproape linşaţi, nu am început să cedăm. Ştia şi el foarte bine că nu aveam motive să „cedăm”. Nu făceam, în fond, decât lucruri normale. Exact aşa cum, în domeniul artelor vizuale, el însuşi acţiona în conformitate cu normalul. Dar într-o lume deşuchiată un astfel de comportament irită cel mai mult.

Tudor Jebeleanu e un artist al alb-negrului. Desenele sale spun, fiecare în parte, o poveste, fiind, în acelaşi timp, fragmente dintr-o naraţiune infinită. M-am bucurat să văd coperta unei cărţi de Andrei Codrescu, ilustrată cu un desen al lui Tudor. Nu cred că un critic literar putea surprinde mai bine esenţa suprarealist-terifiant-oniricsarcastică a poeziei lui Codrescu. După cum poezia lui Mircea Cărtărescu îşi relevă côté-ul dramatic reflectată în oglinzile cernite ale lui Tudor Jebeleanu. Am re-citit şi re-privit, în aceste zile, cele două ediţii ale splendidei cărţi intitulate Cincizeci de sonete de Mircea Cărtărescu cu cincizeci de desene originale de Tudor Jebeleanu (Editura Brumar, 2003 şi 2009), o bijuterie artistică şi tipografică născută dintr-o mare prietenie. E evident că între cei doi autori – poetul şi graficianul – există o comunicare profundă şi secretă. Tudor Jebeleanu nu e doar ilustratorul, ci şi interpretul privilegiat al versurilor cărtăresciene. Textul său plastic are rolul de a înlătura pojghiţa de „narcisism şi graţie” a atâtor versuri, pentru a le pune în evidenţă acutele ingrediente nevrotice.

Alteori, desenul şi poezia baletează contrapunctic: sonetul „ajungi la un moment dat să te întrebi”, o graţioasă evocare a întâlnirii cu metafizicul şi a destrămării acestuia, devine la Tudor Jebeleanu pretextul unei construcţii ce lărgeşte insuportabil spaţiul misterului. Peisajul e populat cu figuri şi gesturi ce vorbesc despre multiplicarea identităţii şi sublimul gândirii. Autorul (poetul şi graficianul) e exilat în partea de jos a paginii (ecou al versului final al sonetului: „spuneţi-mi simplu: viorica”), dând astfel naştere unui haosmos tulburător şi neliniştitor, asemeni unei tragedii căzute peste oameni din senin.

Înconjurat de cărţi rare şi minunate tablouri şi desene, Tudor Jebeleanu e şi în lupta cu boala un mare artist: o înfruntă cu demnitate, cu umor şi cu o imensă plăcere de a comunica. Desenul pe care mi l-a făcut pe contrapagina volumului pomenit mai sus, executat cu mâna stângă, e unul dintre cele mai emoţionante semne de prietenie pe care le-am primit vreodată. Dragostea şi respectul pe care i le port beneficiază astfel de un ecou grafic. Rândurile de faţă sunt doar expresia gratitudinii pentru confirmarea – strivitoare în plan emoţional – că mesajul sentimentelor mele a ajuns la destinaţie.

P. S. – Mi se pare mai mult decât indecent ca după cuvintele dedicate unui prieten adevărat să cobor în jalnica noastră realitate politică şi umană. Dar, vorba unui poet, „viaţa e complexă”.

Încerc să le răspund aici celor doi scriitori români despre care spuneam într-un articol anterior că „nu mai vreau să-i întâlnesc niciodată”. E vorba de Florin Iaru şi de Radu Călin Cristea. Nu reiau motivaţia, deoarece mi se pare că am fost destul de clar. Cuvintele mele erau, într-un fel, o demisie şi mă priveau, credeam eu, doar pe mine. Ei bine, nu. Ambii preopinenţi nu doar că vor să mă „vadă” în continuare (aşa se înţelege din replicile lor), ci să mă ia şi la scărmănat.

Pentru Florin Iaru aş fi un fel de conţopist pe la Uniunea Scriitorilor, sau măcar membru în comisia de audit a instituţiei. Îl asigur că nu sunt. Şi, drept urmare, n-am cum să-i prezint „la control” „rapoartele de activitate, bilanţul contabil, listele de activităţi, o situaţie la zi a USR”. Nu am nici în sertare, nici în mape, vreun document de această natură. Dacă e cu adevărat interesat de astfel de acte, şi nu doar să facă circ ieftin, nu are decât să se adreseze cu o cerere administraţiei USR. Altminteri, gestul lui nu e decât o nesărată hărţuială. Ceea ce-mi întăreşte dorinţa de a nu-i mai adresa un cuvânt vreodată.

Nici Radu Călin Cristea n-a înţeles nimic din decizia mea. Drept urmare, a trecut la represalii: mă ameninţă cu publicarea transcrierii „unui dialog acut moralizator”, din septembrie 2008, de la Realitatea TV, unde aş fi discutat cu Adrian Păunescu. Evident că am discutat: eram funcţionar la ICR, iar Păunescu era şeful Comisiei de Cultură a Senatului. Iar în această calitate nu doar că nu ne-a sabotat activitatea (aşa cum au făcut-o mulţi „esteţi” de şcoală nouă), dar a recunoscut că, deşi ne detestă ca persoane (şi noi pe el!), apreciază în mare măsură ceea ce se întâmplă la ICR. Am spus şi scris acest lucru în mai multe rânduri. E purul adevăr. Abia aştept să văd transcrierea – ea nu există pe site-ul Realităţii TV, ceea ce înseamnă că R. C. C. a decupat-o din arhiva instituţiei la care lucrează, C. N. A. N-am să afirm, deocamdată, că tocmai se pregăteşte să comită un abuz în serviciu, încercând să folosească în scop privat resursele instituţiei. Dar sunt extrem de curios cât mai poate coborî în adâncimile derutei morale. Înţeleg că pe Vladimir Tismăneanu îl detestă visceral pentru că, într-un moment dificil al vieţii, acesta l-a ajutat din răsputeri, punându-şi la bătaie întregul prestigiu. Dar eu ce bine i-am făcut?!

Şi, între noi, filologii: nu se spune „exprimările injurioase pe care mi le aduce” şi, dacă vrei să fii luat în serios, nu foloseşti, mai ales întrun text atât de gomos, cuvinte inexistente: vocabula „imunditate” (cu pluralul „imundităţi”) nu aparţine limbii române. Dacă n-ar fi fost orbit de ură, R.C.C. ar fi putut să-şi încerce norocul cu „imundiţie” sau cu „imundicitate”. În rest, rămâne ca la Florin Iaru: adio!

 

Articol publicat şi în revista România Literară.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.