Etica neuitării, o ridicare deasupra propriului ego
Vrem să ne amintim? Vrem să uităm? 2023 este un an centenar în literatura romană. E anul în care s-au născut Ion Caraion şi Monica Lovinescu. Nu discut aici, nu e locul, nu e cazul, nu e momentul cum se zice, cine şi cum a traversat demn ori nedemn însângeratul veac XX.
Dar ştiu că etica neuitării preconizată şi apărată de Monica Lovinescu presupune o ridicare deasupra micului, marelui nostru ego. Eu unul, şi nu doar eu, știu că Monica Lovinescu rostea adevărul când spunea că aceeași mână nu poate semna în acelaşi timp o delaţiune şi o capodoperă. Dintre cei patru mari ai literaturii ruse din veacul XX, Anna Ahmatova, Osip Mandelştam, Boris Pasternak, Marina Țvetaeva, niciunul n-a turnat.
Repet, n-am dreptul să judec. N-am trăit în Gulag. N-am fost deținut politic. N-am fost disident. Mă aplec în fața suferinței lui Caraion. Dar nu pot să nu mă gândesc la o fiică a cărei mamă a murit în condiții înfiorătoare după ce fusese turnată şi calomniată de un poet în care avusese încredere. Îndrăznesc să cred că Ion Caraion ar fi putut să-şi răscumpere marele păcat spovedindu-se într-o noapte, precum Stavroghin, Monicăi şi lui Virgil. Înainte ca Eugen Barbu şi Securitatea să publice infamele pagini. N-a făcut-o.
Recomandări de lectură:
- Vocea Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca se aud din nou, în Anul Monica Lovinescu
- La centenar: Monica Lovinescu şi secolul ei
- Doina Jela: „Nu am ştiut nimic despre miezul însângerat al «statuii» Monica Lovinescu până la citirea dosarelor de Securitate ale mamei ei”
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News