Mituri politice în post-comunism
Faptul că aproape toată lumea apreciază democrația în lumea post-comunistă nu înseamnă că valorile liberale sunt prevalente.
În general, au fost intelectualii cei care au confecționat discursuri care au justificat identificările și proiecțiile naționale. La rândul lor, masele mobilizate au conferit acestor discursuri un fel de validare a realităților practice. În vreme ce în anii 1960, în Occident, naționalismul a părut un mit uitat, deci stins, sfârșitul comunismului și noua eră a conflictului etnic internațional care a urmat Războiului Rece au transformat naționalismul în principalul competitor al liberalismului și societății civile.
„Punctele forte” ale naționalismului vin tocmai din abilitatea acestuia de a se substitui pierderii certitudinilor și de a oferi explicații imediate pentru eșec, confuzie și jenă. Naționalismul satisface așadar anxietățile colective dureroase, ameliorează temerile și reduce individul la un numitor comun: simpla apartenență etnică. Naționalismul etnic apelează adesea la instinctele primare ale unității și identificării cu propriul grup: străinii sunt văzuți adesea ca destabilizatori și distrugători ai tradițiilor, ca agenți ai disoluției. Într-adevăr, naționalismul sanctifică tradiția, pe care Gilbert K. Chesterton a descris-o cândva ca pe „dreptul de a vota acordat oamenilor morți”.
Mai ales în vremuri de frustrări sociale, străinii tind să fie demonizați și făcuți țapi ispășitori. Un naționalist ucrainean, de pildă, îi va vedea pe ruși (și/sau evrei) ca pe niște conspiratori eterni la adresa independenței și prosperității Ucrainei. Un naționalist român îi va privi pe membrii minorității maghiare ca aparținând unui corp social unitar implicat permanent în activități subversive și iredentiste. Un militant naționalist croat nu va avea niciodată încredere în sârbi, în vreme ce fundamentaliștii etnici sârbi vor invoca mereu alianța Croației cu Germania nazistă ca pe un argument împotriva încrederii (acelui trust) și coexistenței etnice. Naționalismele eston, leton sau lituanian sunt inflamate de memoria ocupației sovietice (și anterior ruse) a statelor baltice. Altfel spus, discursurile naționale servesc nu doar la prezervarea unui sens al identității etnice, ci și la „reinventarea continuă a tradiției”, regenerarea mitologiei istorice și infuzarea cu un conținut infra-rațional și transcendent a sensului identității naționale. În condiții de prăbușire imperială, naționalismul devine un balsam ideologic folosit pentru a împăca sentimentele de furie și deznădejde.
Cu ale ei identități afectate și loialități fluctuante, lumea post-comunistă a oferit un teren fertil pentru ca fantasmele xenofobe delirante să prospere și capteze imaginația a milioane de indivizi nemulțumiți. Omogenizarea națională devine lozinca (sau strigătul de luptă) elitelor politice, pentru care coeziunea și unitatea sunt valori supreme. Logica exclusivă leninistă („noi” versus „ei”) a fost înlocuită de viziunea naționalistă care sanctifică grupul etnic din interior și îi demonizează pe străini. Cei care critică această tendință sunt imediat stigmatizați ca o „a cincea coloană” alcătuită din „dușmani interiori”. Pentru fostul președinte croat Franjo Tuđman (1922-1999), de pildă, doar intelectualii susținători ai „spiritului național și autodeterminării” meritau numele de intelighenție. Toți ceilalți, susținea el, erau doar „farisei”. Această declarație pare că-și regăsește un ecou admirativ în premierul maghiar Viktor Orbán sau printre unii din cei mai apropiați consilieri ai săi. Această inventare continuă a dușmanilor și urilor agravează climatul de insecuritate și îi face pe mulți indivizi onești să dispere cu privire la viitorul societății lor.
Faptul că aproape toată lumea apreciază democrația în lumea post-comunistă nu înseamnă că valorile liberale sunt prevalente. Liberalismul, în acest context, nu înseamnă înăbușirea diferențelor etnice și identităților de grup, ci un efort instituțional și cultural de a diminua și organiza aceste distincții „suficient de mult pentru a spori șansele coexistenței pașnice și cooperării reciproc avantajoase” (Stephen Holmes). Problema este că naționalismul radical se opune tocmai unor astfel de valori ca toleranța, cooperarea și dialogul…
Articol publicat şi pe Europa Liberă.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
