Diversiunea noii puteri din decembrie ’89

Zgomotul din jurul revoluției române din decembrie 1989 e atât de mare, încât cei ce n-au trăit-o, având astfel punctele cardinale la îndemână, se pierd într-un vacarm de teorii și speculații, multe interesate. Riscul unor noi considerații pe această temă, nefondate pe informații de primă mână, e de natură să sporească și mai mult confuzia. De aceea mă apropii cu multă precauție de acest subiect.

Una din chestiunile obscure, poate cea mai obscură, a rămas enigma teroriștilor, dezlănțuiți, cu minime excepții, după ce cuplul Ceaușescu a părăsit clădirea Comitetului Central, locul puterii. La ora aceea, revoluția reușise, iar Ceaușeștii deveniseră doi fugari abandonați literalmente pe un drum pustiu.

Andrei Ursu, fiul disidentului asasinat Gheorghe Ursu, a fost demis în urmă cu patru luni din funcția de director științific de la dubiosul Institut al Revoluției Române din Decembrie 1989 (IRRD) de un personaj încă mai dubios ca respectivul Institut. Între timp, Andrei Ursu apucase să publice la Polirom, sub egida IRRD, două ample volume, coordonate și, în parte, redactate împreună cu Roland O. Thomasson, politolog american și cercetător independent. Este de presupus că apariția volumelor a supărat rău și a determinat îndepărtarea lui Andrei Ursu din cuibul de viespi unde nu prea avea el ce să caute de la bun început, ca om ireproșabil moral ce este și fiu de victimă a aparatului comunist. De altfel, seria documentelor consultate și invocate în Trăgători și mistificatori. Contrarevoluția Securității în decembrie 1989 (Prefață de Dennis Deletant, Iași, Editura Polirom, 2019) și Căderea unui dictator. Război hibrid și dezinformare în Dosarul Revoluției din 1989 (Iași, Editura Polirom, 2022), apărute în 2019 și, respectiv, în 2022, erau accesibile în mare parte și din alte arhive decât cele ale IRRD, pentru ca să merite înghițirea acestui pahar de otravă.

Trebuie spus din capul locului că primul volum aduce informațiile cele mai substanțiale. Mai ales la el mă raportez. Teza principală a cercetării derulate în cele aproape 800 de pagini însumate, format mare, este că forțele care au tras după 22 decembrie 89, „teroriștii”, cum li se spune, direct și indirect responsabili pentru uciderea și rănirea mai multor oameni decât represiunea ce a precedat căderea regimului, sunt exclusiv elemente ale Securității. Ele ar fi executat un plan de restaurare a fostului dictator, plan elaborat și reajustat cu mult timp înainte. Elaborarea unui plan secret de rezistență în caz de invazie străină (sovietică, mai precis) a început în 1968, odată cu lichidarea Primăverii de la Praga. Atunci a luat naștere la noi ideea luptei întregului popor, transpusă în literă de lege.

Însă, după cum s-a văzut cu ocazia grevelor minerilor din 1977 și a protestelor din Brașov din 1987, inamicul exterior al regimului era dublat de un inamic interior la fel de periculos, propriul popor condus spre „noi idealuri de libertate și prosperitate”. Răspunsul la revolta masivă a populației, pe care regimul n-o putea admite public cu nici un chip, fiindcă aceasta ar fi indus ideea de delegitimare, a constat în elaborarea unui set de măsuri cu caracter strict secret: Ordinul ministrului de Interne (reamintim că Securitatea era integrată la Interne, deși raportările se făceau direct la Ceaușescu) nr. 1084/01 iulie 1977, Ordinul ministrului de Interne nr. 1370/18 mai 1978 și mai ales deplin conspiratul Ordin 2600 din 1988, prin care forțele de represiune au fost dotate cu armament deosebit, „cu misiunea clară de a apăra orânduirea comunistă prin toate mijloacele, inclusiv prin folosirea armelor de foc și prin diversiune de tot felul.”

Argumentele aduse de Ursu – Thomasson sunt bogate și diverse, însă autorii și întregul colectiv asociat minimalizează nu o dată faptele care deservesc teza și pe care le interpretează discutabil. Ca timișorean și martor la partea din proteste la care am participat direct în săptămâna revoluției, găsesc că, fără urmă de îndoială, Securitatea a jucat un rol central în represiune, însă nu am deloc convingerea că diversiunea teroristă a fost organizată ca să restaureze un dictator bătrân, semi-nebun și decăzut.

Cu părerea de rău că, focalizându-mă mai cu seamă pe lucrurile asupra cărora am rezerve, las deoparte bogăția de informații noi precum și privirea onestă ce se aruncă peste tot materialul strâns între aceste coperte. Consemnez aici câteva rezerve la întâmplare, așa cum apar ele însemnate pe marginea volumelor. Trebuie să spun că după o lectură exhausivă rămân în continuare sceptic asupra tezei spre care converge întreaga argumentație, anume că scopul diversiunii cu teroriștii era să-l readucă pe Ceaușescu la putere prin organizarea unui plan de rezistență securistă. Conducătorul acestui plan, în condițiile în care dictatorul părăsise sediul central al puterii, fusese, în ochii lui Ursu-Thomasson, generalul Iulian Vlad, care juca dublu. Acesta se afla încă în CC, avea la dispoziție telefoanele securizate, oamenii lui controlau toate legăturile telefonice prin care se transmiteau ordinele noii-vechi puteri, iar aparatul Securității, USLA în special, avea mijloacele și antrenamentul să ocupe sedii conspirative, să deschidă foc cu armament sofisticat, de dotare exclusivă și să țină astfel în șah deopotrivă protestatarii și armata.

Dacă e așa, atunci cum se explică rolul ambiguu jucat de generalul Ștefan Gușă, șef al Marelui Stat Major al Armatei Române? Acesta a făcut cu Vlad un perfect tandem în seara și noaptea de 23 spre 24 decembrie? Nu e mai corect să vedem aici o crimă perfect concertată între Armată și Securitate, ambele vinovate pentru represiunea de la Timișoara și București, ambele având a face uitat trecutul recent?

Scopul montării diversiunii securiste nu putea fi altul decât 1. să oblige mulțimea să se retragă în case, mai cu seamă pe fondul răsturnării regimului: „dictatorul a fugit!”, iar asta ar trebui să vă ajungă; 2. să legitimeze noua putere ce avea, iată, un dușman intern de înfrânt (noua putere pierduse trenul de a protesta în stradă și de a vărsa măcar o singură picătură de sânge, dar recupera din plin prin diversiunea teroristă) și 3. să spele imaginea grav compromisă a instituțiilor de forță, Armata în primul rând, orice s-ar spune. În condițiile în care ofițerii de Securitate erau și ei, potrivit declarațiilor lui Vlad, de partea revoluției, cei rămași pe baricade cu arma în mână nu mai erau decât niște „elemente ale Securității”, nu Securitatea ca instituție.

Ce este suprinzător însă și ce rămâne neexplicat în analizele de față e faptul că toate „elementele Securității” așa-zis loiale dictatorului, după ce acesta pierduse puterea, au fost până la ultimul om eliberate din custodia Armatei după o foarte scurtă detenție. Cum să lași în libertate niște forțe periculoase ce urmează, nu-i așa, să ia din nou în mâini armamentul sofisticat de care dispuneau pentru a reîncepe lupta? Cum se face că soldații și ofițerii de rang mic îi prindeau pe teroriști cu prețul vieții, iar ofițerii de rang mare îi făceau scăpați, iar documentele de identificare și probele dispăreau ca prin farmec? Iar dacă procuratura militară era parte din complotul securist de restaurare, ca parte efectivă a Securității, cum e posibil ca generalii Armatei să nu vadă asta, să nu înțeleagă acest joc zile în șir și să-l admită ca și cum n-ar exista, fără să ia niște măsuri împotriva procuraturii militare? Nu vrea să însemne asta că există un plan la vârf care nu era numai al Securității, ci și al Armatei?

Dacă Securitatea avea intenția să-l apere pe Ceaușescu până la capăt și dincolo de capăt, cum se poate ca oamenii cei mai fideli, cei din Direcția a V-a, au putut, piloți și aghiotanți, să abandoneze cuplul prezidențial în mijlocul câmpului? Nu mai era mult până la unitatea militară de Securitate din Târgoviște, unde el ar fi putut fi salvat măcar într-o primă instanță…

Tot neelucidat e faptul că după executarea cuplului Ceaușescu, „elementele fanatice” au continuat „să lupte” împotriva revoluției, chiar dacă restaurarea nu mai era posibilă fizic. Nu e mai logic să ne spunem că pur și simplu diversiunea teroristă, cu consecințe tragice, trebuia să continue până când lucrurile erau politic stabilizate, iar imaginea instituțiilor de forță era cât de cât restabilită printr-o luptă „eroică și de durată”, chit că pierderile de vieți umane continuau, făcând jocul de umbre și mai credibil?

Dacă șefii Armatei, cu excepția noului ministru, generalul Nicolae Militaru, bănuit de legături cu GRU, ar fi luptat cu adevărat cu elementele Securității, deci fără să simuleze, cum e posibil ca după consolidarea puterii, în lunile ianuarie, februarie, martie, să nu procedeze, împreună cu noii emanați, la purificarea aparatului implicat în mascarada sângeroasă a teroriștilor? Dacă aceștia nu au lucrat pentru noua putere, ci pentru Ceaușescu, nu ar fi trebuit oare să fie inculpați sau măcar îndepărtați din preajma pistoalelor automate? Nimic din toate acestea nu s-a petrecut. Au fost doar câteva arestări urmate de foarte rapide amnistii.

Relatarea revoluției de la Timișoara, plină de căldură și înțelegere, nu e nici ea impecabilă, lucru ce se poate constata, de altfel, în toate analizele istorice elaborate de netimișoreni. Este fals că în ziua de vineri 15 decembrie ar fi existat 300-400 de credincioși cu lumânări în mâini în fața bisericii lui Tökés, că aceștia ar fi cântat Deșteaptăte, române și că în acea zi s-ar fi adunat într-un final o mie de oameni. Toate acestea s-au întâmplat în ziua următoare. Vineri n-au fost mai mult de câteva persoane reunite în tăcere deplină. Rolul Armatei în represiune este minimalizat. Nu se explică în mod convingător cum anume s-a produs retragerea armatei de pe străzi, cineva putând a crede că armata a făcut-o prin decizie de sus. Nici vorbă! Retragerea s-a făcut fiindcă ofițerii de rang înalt nu mai aveau încredere că trupele execută ordinul de a trage în civili. Ca unul ce am vorbit direct cu soldații și ofițerii tineri înșirați pe bulevarde cu arma încărcată în mâini am putut vedea cu ochii mei transformarea psihologică a trupelor de la o zi la alta, de luni până miercuri la prânz. (Zbaterile diverșilor generali de armată, din decembrie ’89 și până în sfânta zi de azi, când ni se înfățișează ca eroi, ține de aceeași tentativă de albire a armatei. Nu, armata a avut partea ei de mare responsabilitate, iar asta nu micșorează responsabilitatea Securității în masacrul ce a avut loc în zilele revoluției.)

Lumina pe care o aruncă aceste studii peste revoluție nu e întru totul convingătoare, însă, paradoxal, ele vor rămâne totuși între analizele cele mai oneste pe care le-am citit pe această temă.

Articol publicat şi în revista Orizont.

Recomandări de lectură:  

• Andrei Ursu: „Avem liste cu nume și prenume de terorişti-securişti, în Dosarul Revoluţiei”
• Andrei Ursu: „Sper ca şi Justiţia română să se mântuiască de frica Securităţii”
• Din avatarurile unei cărți despre crimele Securității

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News