Asasinarea lui Gheorghe Ursu, crimă „pedagogică”
Gheorghe Ursu a fost un intelectual. Cât se poate de simplu spus, o persoană care avea „gărgăuni în cap”. Uciderea sa de către Securitate a fost menită să sperie, atâta câtă era, intelectualitatea care mârâia. Ori, dacă preferaţi, care mişca (timid) în front. Care „fluiera în biserică”.
Nu, noi n-am avut o Cartă 77 ori un KOR (Comitetul de Apărare a Muncitorilor din Polonia). Intelectualii nu s-au solidarizat nici cu Goma, nici cu Tudoran. Dar au existat forme de delimitare de ideologia dominantă care nu mergeau până la contestare şi, totuşi, nu făceau apologia dictaturii. Există o diferenţă de viziune şi de valoare între, să zicem, profesorul Mircea Zaciu, de la Cluj, şi profesorii Ion Dodu Bălan şi Gheorghe Achiței, de la Bucureşti. Există o incompatibilitate între istoricii literari Zihu Ornea şi Pompiliu Marcea. Luptele purtate în jurul Dicţionarului scriitorilor români nu au fost jocuri de imaginaţie. Nici opoziţia faţă de protocronism nu a fost o ficţiune. Subiectul real era relaţia culturii româneşti cu cea europeană. Închidere sau deschidere? Gogo-cuzism cu straie roşii sau lovinescianism?
Faptul că Securitatea a declanşat avalanşa de fragmente neverificabile, „cusute” pervers de Eugen Barbu, din notele informative ale agentului ”Artur” (Ion Caraion), după rămânerea acestuia în Elveţia, şi denunţarea dictaturii stalino-fasciste din România probează că regimul comunist nu mai avea nicio urmă de reţinere. Era hitlerist şi nu se sfia să o arate. Vorba lui Caraion: „Insectele tovarăşului Hitler”. Adică, noi.
Gheorghe Ursu avea buni prieteni în microcosmul intelectual bucureştean. Între ele şi ei, poeta Nina Cassian şi logicianul Sorin Vieru. Uciderea lui Gheorghe Ursu nu a fost un accident. Era parte din strategia descurajării acelor oaze de conversaţii relativ libere despre care „instructorii” ştiau că pot deveni subversive.
Vorbesc despre o strategie care a fost zdruncinată de Acordurile de la Helsinki din 1975 şi, mai târziu, de reformele lui Gorbaciov. Gheorghe Ursu a fost un intelectual de stânga, antistalinist şi anticeauşist. Regimul Ceauşescu se fascizase, ideologia sa era îmbibată de obsesii dacomane şi tribaliste. Criticul literar marxist Paul Georgescu îl numea pe Ceauşescu „Căpitanul”. Gheorghe Ursu şi apropiaţii săi ştiau că nava e condusă de un căpitan plecat cu sorcova. A notat acest lucru în jurnal. Pe care îl ţinea, ca în povestirea lui Poe, accesibil oricui, ştiind şi sperând că nu va fi observat.
Îmi amintesc conversaţia telefonică pe care am avut-o cu Monica Lovinescu imediat după uciderea lui Ioan Petru Culianu. I-am spus că văd în acea crimă o acţiune a Securităţii. „De ce el? Erau alţii mai cunoscuţi şi mai active”, mi-a răspuns autoarea Undelor scurte. Am crezut atunci, cum cred şi acum, că a fost o acţiune disuasivă. La fel ca şi asasinarea lui Babu Ursu. Crime „pedagogice” comise spre a ne învăţa ”să ne băgăm minţile-n cap”.
