Despre cărările nostalgiei

Nerăbdarea narcisistă a celor ce sunt prizonieri ai prezentului etern nu mai îngăduie tihna melancolică a nostalgiei. Lumina ecranelor tactile alungă, cu arsura ei stroboscopică, mişcarea delicată a dorului. Era digitală este un timp al grabei, un timp al neliniştii, un timp al uitării, un timp al neantului.

Cărările nostalgiei duc departe, atât de departe, de acest spaţiu încadrat de paşii ce aleargă spre nicăieri. Cărările nostalgiei te înstrăinează de ceea ce este imediat şi trecător, spre a te reda tabloului alcătuit din truda şi reveria dragostei. Dorul intră în viaţă noastră, spre a ne interoga destinele şi spre a a trasa, în spaţiul de absurd, un sens al trecerii şi al împăcării.

Cărările nostalgiei sunt deschise doar celor care îşi pot aminti, pentru că au cunoscut, cândva, atingerea dragostei ce nu poate muri. Căci doar din această dragoste modestă şi lipsită de ostentaţie se poate ivi memoria unui timp căruia îi aparţinem şi din care despărţirea ne evacuează, neiertător. Răceala uitării se naşte din iarna inimii, din strângerea aseptică şi grăbită ce nu cunoaşte privirea iubirii şi nici intervalul de introspecţie al tristeţii.

Cărările nostalgiei se ivesc în preajma noastră ca nişte madlene lichide. Ceea ce a fost, cândva, ne revine în faţa ochilor, trezit la viaţa secretă a reveriei. Şi este de ajuns ca o margine de cer, strecurată prin fereastra de plumb a vieţilor noastre, să trimită spre noi o undă de nori fragili pentru ca edificiul ce părea pierdut să se înfiripeze din nou, cu acuitatea unui vis care sparge graniţa dimineţii. Şi este de ajuns ca un fragment de parfum călător să se apropie de noi pentru ca tandreţea unei amieze nesfârşite să se întrupeze, ca un graţios desen chopinian. Şi este de ajuns ca privirea să se abandoneze mării de toamnă pentru ca toate valurile care au fost de demult, atât de demult, să se reîntoarcă spre ţărmul de unde contemplăm întinsul cu care ne vom confunda, în clipa cea din urmă.

Cărările nostalgiei sunt drumul pe care înaintăm spre moarte, încadraţi, discret, de spectrele blânde ale fericirii noastre pierdute. Şi aici nu suntem niciodată singuri, de vreme ce umbrele, convocate de dorul nostru, se îndreaptă spre noi, luminate de soarele ce este al zilei şi al nopţii, deopotrivă. Nostalgia ne îndrumă, tenace, nostalgia ne educă, tăcut,privirea, învăţându-ne să pătrundem dincolo de coaja prezentului, în căutarea acelui viitor pe care doar trecutul îl poate face să se nască, muzical. Nostalgia este sunetul acestui timp pe care încercă, uneori disperaţi, alteori înseninaţi, să îl regăsim: curgerea lui de fluviu cu braţe şi insule este însăşi curgerea vieţilor noastre .

Pe cărările nostalgiei rătăcirea are durata de amurg a unei seri de toamnă. Contururile se sting, încet, ca şi cum întunericul ar poseda catifelarea unei grădini de trandafiri, iar în acest crepuscul străin de groază şi de frica morţii simţim chemarea ce se sustrage cuvintelor. De departe, de foarte departe, un alt glas, în care se adună glasurile celor care au fost şi vor fi, ajunge la noi, la fel cum ajunge până la noi,filtrată de nisip şi de dor, mişcarea de mare. Iar în acest glas descoperim, melancolici, sensul unui destin care ni se dezvăluie, în cele din urmă.

Nostalgia deschide , larg, porţile ce dau către stingere şi către împăcare. Devenită vis, ea ne acordă clipa de graţie eternă a revederii. Lacrimile lasă loc surâsului discret şi clipele pierdute se împlinesc din nou, reunite: nostalgia ne dăruieşte rama ei cu caligrafie de poveste, iar fiinţele noastre trec, eliberate, în ţesătura de nori.

Articol publicat şi pe MarginaliaEtc.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News