Strănepoții lui Nostradamus

În zilele sfârșitului de an, mass-media a debordat de prognoze. N-a existat titular de cont pe Facebook, Instagram, X ori TikTok care să nu emită scenarii legate de ce se va întâmpla în 2026. În ce mă privește, nu am predicții, ci neliniști. Mă îngrijorează nu ceea ce se întâmplă acasă (m-am imunizat la percepțiile aberante de la noi privind politicul, economicul, socialul, personalul), ci demența ce pare să fi cuprins planeta.

Cred că România e țara în care se vorbește și se scrie cel mai puțin despre politica externă. Insularizați mental, ne interesează doar propriul buric. Ne fascinează numai ceea ce se întâmplă în cele zece hectare din centrul Bucureștiului, unde se fac și se desfac ițele prea superficialelor noastre vieți.

Pe lângă canalele de televiziuni (fac și eu un pronostic: în acest an, multe se vor prăbuși sub greutatea tâmpeniilor pe care le generează în așa zise talk-show-uri populate cu o faună pe cât de suspectă, pe atât de malignă), au explodat podcasturile. Avantajul (eu aș zice: dezavantajul) e că le poți accesa oriunde, pe telefon, pe computer sau pe tabletă. Le poți opri când vrei și continua după pofta inimii. În plus, ele acoperă orice subiect, de la cele mondene la sport, comedie și chiar la atotputernica psihologie, această farsă care face de multă vreme ravagii pe planetă și care a ajuns acum și la noi.

Rămăsesem cu frântura de iluzie că, în aceste vremuri de restriște, ne va salva, ca de obicei, umorul. Ei bine, nu. Nădăjduiam că revenirea pe scenă a grupului Divertis va produce emulație și că, prin miracol, calitatea spectacolelor, individuale sau de grup, va crește. Nici pomeneală de așa ceva. Parcă niciodată ca în intervalul dintre Crăciun și Anul Nou, când mi-am petrecut destule ore cu speranța că mă voi înveseli, căutând (inclusiv pe YouTube) show-urile umoristice de mare succes din România, „umorul“ n-a părut mai jalnic. Nu doar că am fost dezamăgit și descurajat de ceea ce am văzut. Am fost de-a dreptul scârbit. Vulgaritatea, vorbăria în dodii, prostia crasă, tâmpenia agresivă, obscenitatea sunt ingredientele – singurele – pe care le-am identificat. Dacă românii se dau în vânt după așa ceva, mi-am spus, de ce să mă mir că se votează masiv cu AUR și Călin Georgescu? Există, cu certitudine, o legătură între preferințele culturale și opțiunile politice. Asta privim, asta primim.

Dar, român fiind, de la un moment dat, am început să mă îndoiesc de propriul meu spirit critic. Dar dacă dincolo de scălămbăieli, gemete lubrice, porcării debitate de stand-up comedians de ambele genuri există ceva ce-mi scapă? Dar dacă, în timp ce eu stăteam cu nasul în cărți, omenirea a dezvoltat modalități de comunicare de care nu sunt conștient? Nu e prima oară când mă îndoiesc de gusturile și abilitățile mele. Probabil că sunt singurul român care n-a căzut în adorația serialului Seinfeld. Dimpotrivă, l-am găsit atât de lipsit de haz și de inexpresiv, încât m-am ales cu disprețul durabil al multor amici. „N-ai umor, asta e!“, au conchis ei și astfel s-a închis subiectul.

Le-aș replica acum: „Ba am umor, dar nu-l consum pe tâmpeniile care vă seduc pe voi!“ Prefer, de pildă, să mă uit de zeci de ori la prestațiile lui Andy Kaufman (al cărui palid imitator a fost și este Jerry Seinfeld). Sau să revăd, de câte ori am prilejul, Man on the Moon, filmul lui Miloš Forman dedicat marelui comedian american, în care Jim Carrey (un actor pe care îl ador) face rolul vieții (l-aș adăuga și pe cel din Eternal Sunshine of the Spotless Mind). Ceea ce ne e livrat pe post de comedie sunt doar dejecțiile unei societăți incapabile să-și găsească ritmul biologic și moral care să-i asigure nu doar supraviețuirea gângavă, ci și demnitatea.

Să revin însă la neliniștile lui 2026. Văd câteva puncte în care umanitatea va continua să demonstreze că nu inteligența, compasiunea, bunătatea, ci bestialitatea, cruzimea și nebunia sunt caracteristicile sale de căpătâi. Las deoparte insolvabila chestiune din Orientul Apropiat. Va dura o eternitate până când se va găsi o soluție echitabilă atât pentru evrei, cât și pentru palestinieni. Ceea ce se întâmplă acolo ține mai puțin de politică. E vorba de hybris-ul transistoric ce se încăpățânează să facă ravagii, indiferent de evoluția tehnologică, morală sau politică.

Cele trei surse de neliniște / spaimă ce ne vor bântui în 2026 (și poate dincolo de acest an) sunt Rusia, China și Iranul. Mi-am exprimat deja opinia, și nu doar o singură dată, că Rusia nu-și permite să piardă războiul cu Ucraina. Cuvântul pace a fost eliminat din vocabularul clicii politico-mafiote de la Kremlin. Putin nu a început războiul pentru a-l încheia la dorința și la presiunea unui Occident pe care-l disprețuiește profund. Felul în care s-au desfășurat, fără excepție, discuțiile despre încetarea agresiunii militare asupra Ucrainei arată necunoașterea de către diplomații din Vest atât a istoriei Rusiei, cât, mai ales, a psihologiei celor care o conduc.

Spre deosebire de partenerii occidentali, nomenklaturiștii ruși sunt învățați să batjocorească regulile, nu să le respecte. Aproape te apucă mila când vezi față în față câte un carnasier cinic, debordând de cruzime, precum Lavrov, și un Rubio firav, palid, educat și binecrescut, care aproape că-și prezintă scuze că a avut îndrăzneala să tulbure somnul de după-amiază al balaurului pe care trebuie să-l înfrunte. Te întrebi, pe bună dreptate, ce rost au aceste runde de convorbiri care se termină, invariabil, cu umilirea americanilor și, prin ei, a lumii democratice și civilizate? În mod cert, America acestui moment nu are nici prestanța, nici inteligența, nici curajul de a înfrunta o forță irațională, indiferentă la argumente logice sau de bun-simț. Există o singură modalitate de a te impune în fața Rusiei: prin forță – economică sau militară. Și absolut deloc pe cale diplomatică. Rușii nu reacționează decât atunci când un adversar mai puternic reușește să le stârnească frica.

Din acest motiv, cohortele de „băieți fini“ trimiși să-l roage pe Putin să înceteze agresiunea asupra Ucrainei vor fi tratate mereu cu o doză masivă de condescendență și dispreț. Cum nici Europa, nici Statele Unite (și cu atât mai puțin NATO) nu doresc un conflict militar cu Federația Rusă, războiul din Ucraina va continua exact ca în anii anteriori. El se va încheia doar atunci când Putin și acoliții săi vor fi smuls teritoriile la care râvnesc: toată par tea estică a Ucrainei și întregul teritoriu sudic, plus Crimeea deja ocupată. Izolată, fără ieșire la Marea Neagră, abandonată de o Europă copleșită de propriile probleme, Ucraina e sortită să devină un vasal al Rusiei – așa cum a mai fost. Acesta e planul și, probabil, că acesta va fi și deznodământul. Deci, fărădelegile rușilor vor continua.

În ultimii ani, vocea Chinei s-a auzit surprinzător de puțin. Credincioși filozofiei lor de viață, urmașii lui Mao au tăcut și au făcut. Au ajuns a doua putere economică a planetei, s-au înarmat până în dinți, s-au asigurat de prietenia sau măcar de neutralitatea unor state pentru care regulile democratice nu sunt obligatorii. În clipa de față, dușmanii Uniunii Europene și ai Statelor Unite sunt prietenii Chinei: Rusia, Iranul, Belarusul, Coreea de Nord și alți pescuitori în apele tulburi ale războaielor economice și de acaparare de noi sfere de influență.

Chestiunea acută rămâne, din punctul de vedere al Republicii Populare Chineze, Taiwanul. La origine, insula era locuită de o populație ce nu avea nicio legătură cu cea de pe continent. În secolul al XVII-lea a intrat sub dominație olandeză și spaniolă, iar apoi a fost anexată de China în vremea dinastiei Qing. Până în 1895 a avut un statut incert, fiind mai degrabă neglijată decât administrată de chinezi. În același an, a fost cucerită de Japonia, care a modernizat-o. În 1945, când Japonia a capitulat, Taiwanul a fost preluat de China. În 1949, în urma câștigării de comuniștii lui Mao a războiului civil, guvernul chinez s-a refugiat în Taiwan, care a luat numele de Republica China. Evident, ambele entități pretind că sunt „adevărata Chină“.

Ce a urmat, se știe: pe de o parte, o mare putere bazată pe represiuni inimaginabile, pe de alta, o insulă care a evoluat spectaculos spre democrație și prosperitate. Ceea ce face ca, pentru regimul comunist de la Beijing, Taiwanul să fie un spin în ochi. Politica lui Xi Jinping e cât se poate de explicită: pentru el. Taiwanul este teritoriu chinezesc, iar ceea ce el numește „reunificare“ este un act „inevitabil“ și „o prioritate strategică“. Frecventele demonstrații de forță (cum a fost și aceea din ultimele zile ale lui 2025), pregătirile militare pe care un regim îndeobște secretos nu numai că nu le ascunde, dar le exhibă cu o vizibilă intenție de a intimida, arată că gradul de nerăbdare al liderilor chinezi a crescut îngrijorător.

Nu se mai pune, așadar, problema dacă Taiwanul va fi atacat sau nu de către chinezi. Singura chestiune este dacă agresiunea se va produce în 2026 sau în 2027.

În privința Iranului, a treia sursă majoră de instabilitate planetară, evenimentele recente pot modifica tabloul într-o direcție sau alta: fie că regimul ayatolahilor se va adânci în demența politico-religioasă pe care i-o știm, fie se va scutura de lanțurile care au transformat o mare țară și o mare civilizație într-un strigoi care a băgat spaima în propria populație, iar acum vrea s-o impună și restului lumii. Vom vedea în curând dacă democrația mai are vreo șansă în Iran sau dacă va fi înăbușită într-o baie de sânge.

Articol publicat și în România Literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News