“2% din PIB pentru Apărare”: fake-news pentru liniştea noastră
„2% din PIB pentru Apărare” a devenit un panaceu pentru securitatea naţională. Dacă cineva întreabă despre riscurile de securitate, pregătirea Apărării sau despre ameninţarea revizionismului rus, politicianul îţi va răspunde că „…2% din PIB”.
O căutare pe Google ne lămureşte despre acest angajament cert al României, o spun cu emfază politicieni precum Liviu Dragnea, Mihai Fifor, Gabriel Leş sau Klaus Iohannis şi o amplifică jurnaliştii de serviciu. Şedinţa CSAT de azi nici măcar nu mai ia în discuţie direct această cifră, bugetul de securitate naţională (ce include şi bugetul serviciilor de informaţii şi al MAI) primind aviz favorabil, în şedinţa din 19 decembrie.
Dincolo de faptul că alocările bugetare sunt doar inputuri pentru evaluarea capabilităţilor şi pregătirii, trebuie să chestionăm dacă acest mit al alocării a 2% pentru Apărare este adevărat. Am mai abordat subiectul în acest articol, din alt punct de vedere. De data asta, cred că trebuie să afirmăm mai clar că, momentan, alocarea a 2% din PIB pentru Apărare este doar un mit (chiar un fake-news).
Prima minciună este legată de originea iniţiativei: ea nu este o iniţiativă autohtonă, ci o cerinţă a NATO adoptată la Summit-ul din Țara Galilor, din 2014. România a încercat să realizeze acest obiectiv printr-o decizie a CSAT, din 2014, apoi printr-un Acord al partidelor, din 2015. Aici este meritul preşedintelui Iohannis că a reuşit semnarea acestui acord, care prevede alocarea certă a 2% din PIB pentru Apărare pentru cel puţin zece ani, începând cu anul 2017.
A doua minciună este legată de faptul că noi alocăm, la începutul anului, apoi „patinăm” la execuţia bugetară şi nu ajungem să realizăm acele cheltuieli. Pentru acurateţe, România nu a reuşit să aibă cheltuieli de apărare de 2% din PIB. În graficul de mai jos sunt prezentate datele reale, raportate la NATO, pentru ultimii opt ani. De unde se vede că, nici măcar în 2018, nu ne-am propus să cheltuim 2%, cifra de 1,92% fiind cea raportată la NATO, în iulie 2018.
Sursa: www.nato.int
Situaţie devine dramatică dacă analizăm structura bugetului. Din graficul de mai jos rezultă că alocările pentru personal (pensii şi salarii) şi pentru echipamente (achiziţiile de armament) reprezintă peste 85% din totalul bugetului. De o analiză critică a achiziţiilor de tip “shoppin mall” m-am ocupat anterior şi o face foarte bine revista Newsweek România, suspectând oarece interese obscure şi “comisioane de succes”.
Cât despre pensii şi salarii, cred că statutul militarului profesionist necesită un tratament excepţional. Singura problemă o văd în faptul că liderii militarilor (măcar cei în rezervă) nu protestează atunci când alte categorii sociale (precum securiştii, miliţienii, parlamentarii etc.) se ascund sub pulpana militarilor şi cer pensii speciale.
Să ne amintim contextul adoptării stimulentelor pentru pensionarea anticipată a militarilor: restructurarea Armatei, după 1997, pentru aderarea la NATO şi reducerea de la peste 300.000 de militari la 75.000 trebuiau făcute rapid. O acţiune similară în Albania a dus la un război civil, aşa că momeala cu pensionarea anticipată şi păstrarea unui nivel onorabil al pensiilor nu reprezintă o problemă, pensiile ar putea fi scoase însă din bugetul apărării.
Aşadar, cele 10 % rămase pentru cheltuieli operaţionale şi 4% pentru infrastructură explică, indirect, de ce nu au putut zbura avioanele F-16 la parada militară de 1 decembrie a.c. Bugetul Guvernului PSD-ALDE a pus accent pe “voturi” şi “comisioane”, în detrimentul pregătirii de luptă. Ferească Dumnezeu de o criză (un atac al Rusiei?!) în viitorul apropiat. Nici Comandamentul Corpului Multinațional de Sud-Est al NATO şi nici corvetele nu ne pot ajuta, darămite cei 2% din PIB .
Să nu mai vorbim de faptul că iarna nu-i ca vara!
Articol publicat și pe MarginaliaEtc.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
