Decembrie roșu


Sângele care a curs în Decembrie 1989 în România a fost real, nu ficțiune. A creat o tradiție pe care nu avem voie să o uităm. A generat o datorie pe care nu avem voie să o abjurăm.

 

Părea că România este locul unde nu se va mai întâmpla nimic. În noiembrie, avusese loc Congresul al XIV-lea, cu aceleași aplauze mecanice, sacadate, cu aceleași figuri sinistre de roboți în transă, cu aceleași fraze rostogolite absurd peste cei din sală și peste o țară întreagă precum tot atâția bolovani de noroi.

În The New York Times apăreau reportaje cu adevărat entuziaste despre Revoluția de Catifea și căderea Zidului, se analiza lovitura de stat de la Sofia. Despre România, un analist (sincer, nu-i mai țin minte acum numele) profetiza că nu sunt de așteptat mișcări de revoltă, că regimul controlează draconic țara și că Nicolae Ceaușescu va reuși să se sustragă marelui val care mătura dictaturile comuniste ca pe niște epave jalnice ale unor vremuri de mult apuse.

Eram la Toronto pe 16 Decembrie 1989 pentru o discuție despre un documentar care aborda mizeria din România, realizat de o echipă a televiziunii publice canadiene (CBC). În timpul discuției, producătorul Oleh Rumak ne-a anunțat că la Timișoara s-a petrecut explozia. M-au sunat cei la MacNeil-Lehrer NewsHour, principala emisiune politică a televiziunii publice din Statele Unite, am rămas încă o noapte pentru a putea participa la o primă analiză, în direct, a ceea ce se petrecea în România. Am aflat a doua zi despre decizia lui Nicolae Ceaușescu și a clicii sale de a trage în demonstranți. În câteva ore, fără ca cineva să fi decis acest lucru, fără un stat major revoluționar, fără o ideologie cristalizată, spontan și eroic, timișorenii au înfrânt pragul fricii și au dărâmat meterezele psihologice zidite de dictatură. Au fost uciși oameni la Timișoara, apoi la București, Cluj, Brașov și în alte orașe. La fel ca la Berlin, în iunie 1953, la Poznan și Budapesta, în 1956, regimul comunist își dezvăluia natura criminală. Cei care se pretindeau exponenții poporului erau de fapt o bandă de profitori ordinari, parveniți cinici și iresponsabili.

Ceea ce se construise în aceste țări vreme de atâtea decenii nu era socialism, dacă socialismul înseamnă justiție socială, ci un sistem despotic de tip asiatic. Ori, dacă vreți, un nou sclavagism. Și să nu vină Ion Iliescu să ne exalte idealurile originar pasămite trădate de Stalin ori Ceaușescu. Proiectul însuși era viciat din capul locului. Bolșevismul era opusul democrației, al inițiativei și libertății umane. Exploatarea muncitorilor și cea a țăranilor erau feroce. Umilirea intelectualilor, la fel. Pluralismul era strict interzis.

Revoluțiile din 1989 au fost, așadar, mișcări sociale masive împotriva terorismului de stat și a ideologiei care l-a legitimat. Ele au demonstrat că există resurse ascunse de curaj într-o populație aparent total dominată și înregimentată. Că osanalele nu semnifică nimic altceva decât o perdea de fum. Că subiecții se pot metamorfoza în cetățeni. Sângele care a curs în Decembrie 1989 în România a fost real, nu ficțiune. A creat o tradiție pe care nu avem voie să o uităm. A generat o datorie pe care nu avem voie să o abjurăm. Același sânge a dat culoarea puternic roșie unei luni din an care înseamnă deopotrivă sfârșit și un nou început…

 

Articol publicat și pe Europa Liberă.

 


Articole din aceeaşi categorie:

1 Răspuns

  1. ISSIMA spune:

    Excelent articol Aici în România trebuie spuse la nesfârșit aceste lucruri!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.