Delaţiune şi demascare în era digitală


Cei care alcătuiesc liste, cei care acuză şi gesticulează, în marginile conturilor lor de Facebook, cei care invită la vigilenţă revoluţionară în faţa inamicului ideologic sunt plămădiţi din aceeaşi materie morală fetidă cu cei care, în fascism sau în comunism, s-au hrănit din vocaţia perversă a desemnării duşmanilor poporului.

 

Delaţiunea este parte din alcătuirea omenescului însuşi. Delaţiunea exprimă, cu pasiune şi intensitate, ambiţia oamenilor de a identifica chipul inamicului lor. Denunţul public este un prim pas pe acest drum. Lichidarea, simbolică sau fizică, este următorul.

Delaţiunea consolează şi întăreşte pe cei ce sunt animaţi de credinţa deţinerii adevărului unic. A alcătui liste de duşmani înseamnă a participa la marea luptă care are ca miză ultimă salvarea umanităţii. Cu cât mai puţine influenţe dăunătoare, cu atât mai mari şansele de a contempla naşterea unui viitor perfect şi senin.

Denunţul a servit, în secolul XX, autocraţiile. Tiraniile, şi cu precădere cele animate de un cult al Ideii mântuitoare, nu se pot dezvolta şi consolida în absenţa demascărilor de tot felul. Delaţiunea devine, în astfel de societăţi, norma, iar solidaritatea cu semenul tău o excepţie periculoasă. Delaţiunea se petrece în decorul familiar al unei case, unde vecinul îl denunţă pe suspectul de deviaţionism ideologic. Delaţiunea se consumă în spaţiul instituţiilor, acolo unde colegii predau poliţiei politice jurnalul compromiţător ţinut în secret. Denunţul se etalează în coloanele de ziar, acolo unde puterea şi acoliţii ei condamnă pe cei ce nu aderă, pe cei care subminează, pe cei care se încăpăţânează. Delaţiunea a fost un auxiliar fericit şi entuziast al crimei de stat.

Spiritul totalitar admiră denunţul ca pe îndeplinirea unei datorii de conştiinţă, dar şi ca pe un util instrument de pedagogie socială. Educaţia prin frică nu se poate închipui fără procesele-spectacol, fără demascări, fără prelucrări, fără auto-critică şi fără îndemnul la exterminare. Delaţiunea le face posibile pe toate acestea. Între informatorul anodin şi odios, pe de o parte, şi ziaristul ce redactează un act de denunţ oficial, sub forma unui editorial angajat, pe de altă parte, diferenţa este de poziţie socială: esenţa morală este aceeaşi.

Delaţiunea alimentează, în secolul XX, campanile menite să sugrume libertatea, spre a o înlocui cu ordinea de cazarmă. Ea pătrunde în ţesutul social, slăbind comunitatea şi alimentând teribila suspiciune dizolvantă. Ea este, în fascism sau în comunism, politica presei de stat şi temeiul pe care se ridică sentinţele judecătoreşti arbitrare şi execuţiile însele. Denunţul este, de cele mai multe ori, complicitate cu crima.

Despre această genealogie a delaţiunii, despre acest trunchi monstruos al denunţului şi demascării, locuitorii erei digitale aleg să nu îşi amintească. Evocarea trecutului din care vin gesturile lor sordide nu ar face decât să scoată la lumină propria lor vocaţie totalitară. Cei care alcătuiesc liste, cei care acuză şi gesticulează, în marginile conturilor lor de Facebook, cei care invită la vigilenţă revoluţionară în faţa inamicului ideologic sunt plămădiţi din aceeaşi materie morală fetidă cu cei care, în fascism sau în comunism, s-au hrănit din vocaţia perversă a desemnării duşmanilor poporului.

Poliţia de gândire a contemporanilor noştri vine, aşadar, din acest timp cu care are în comun intoleranţa, fanatismul şi turpitudinea. Ea este animată de acelaşi zel al uniformizării şi al încazarmării. Ea detestă libertatea de gândire şi revendică pentru sine dreptul de a decide calea de urmat spre a atinge adevărul ultim. Ordinea la care aspiră este întemeiată pe această credinţă ideologică care nu cunoaşte îndoiala.

Privindu-i pe contemporanii noştri, cu a lor înclinaţie spre delaţiune şi demascare, putem recunoaşte în ei reflexele şi pasiunile care au oferit tiraniilor din secolul trecut legitimitatea lor politică şi morală. Profilul celor care urmăresc, inventariază, listează şi întocmesc repertorii de nume este profilul celor care, în alte timpuri, denunţau din ambiţie arivistă sau din entuziasm ideologic. Decorul tehnologic este schimbat, dar natura umană este aceeaşi.

Un firesc al decenţei libertăţii mi se pare a fi alternativa la tentaţia imundă a demascării şi a delaţiunii. Ca şi cei de dinaintea noastră, apăsaţi de un veac al dictaturilor, avem în faţă liberul-arbitru. Spiritul critic şi luciditatea ne pot călăuzi, acum, la fel ca în trecut: pasiunea totalitară nu poate produce un alt viitor decât trecutul de înregimentare al dictaturilor.

 

Articol apărut şi pe MarginaliaEtc.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.