Deci, de ce tac şantajaţii când tac?


thumb-Copy-of-Melania-CIncea-iulie-2011.jpgPrimarul Timişoarei, Nicolae Robu, declara public, în iunie, despre ziarişti mercenari – tipul acela care iau bani pentru a scrie despre cineva sau iau bani ca să tacă din gură. Au trecut apropae patru luni, iar dl Robu nu a venit cu niciun exemplu concret. Prin urmare, voi relua editorialul pe care l-am scris atunci, pe care îl intitulasem „De ce tac şantajaţii când tac?”.

“«(…) vor bani de la mine, aşa cum primesc de la alţii (de exemplu, 3.000 euro pe lună, ca să dau un exemplu concret la care ştiu şi cine plă­teşte, şi cine încasează)! Vor ardent, pentru că şi-au angajat cheltuieli pe care nu le pot achita şi sunt în pragul falimen­tului. Să fie clar: eu nu mă las intimidat de nimeni!», scria primarul Timişoarei, Nicolae Robu, într-o postare recentă pe Facebook. În contextul în care atrăgea atenţia că împotriva lui există o «dezlănţuire deşănţată a unor ziarişti şi a unor indivizi măcinaţi de înfrângerea electorală umilitoare pe care le-am administrat-o în urmă cu un an». După această luare de poziţie încheiată în coadă de peşte, sunt de discutat cel puţin două aspecte.

În primul rând, nedezvăluindu-le numele acelor jurnalişti la care face trimitere, dl Robu include practic – pe nedrept şi, probabil, involuntar –, în această ecuaţie mizerabil-penală toţi ziariştii care combat ceea ce spune sau ceea ce face, care nu scriu favorabil la adresa actualei Puteri, pe care dl Robu o reprezintă şi în numele căreia a câştigat alegerile în vara anului trecut. Or, este greşit şi incorect. Un jurnalist dedat la şan­taje de presă o face şi cu stânga, şi cu dreapta sau când cu stânga când cu dreapta. Fără discrimina­re. Pentru că el nu scrie în funcţie de convingeri ideologice – să nu fim naivi să credem aşa ceva. Şantajează acolo unde identifică o breşă sau are impresia că o identifică şi, în general, o identifică (sau este aju­tat să o identifice) acolo unde se pot comite abu­zuri, adică în zona Puterii.

În al doilea rând, se vorbeşte de multă vreme despre metehne din acestea pe care unii jurnalişti le-au cultivat în ultimii ani. Se vorbeşte şi în mediul politic, şi în mediul oame­nilor de afaceri. Şi pe plan local – unde sunt jurna­lişti care s-au aliniat modului de acţiune al acelei părţi a presei centrale care şi-a făcut, de câţiva ani buni, un mo­dus operandi din fapte imorale şi, nu o dată, tan­genţiale cu penalul. S-a vorbit, în ultimii ani, des­pre cazuri de şantaj: şantaj la şeful unei instituţii a sta­tului, pentru a obţine infor­maţii cu care să fie şan­tajaţi alţi oficiali guverna­mentali, şantaj pentru obţinere de publicitate, şantaj pentru a determina conducerea unei regii a Statului să ce­deze acţiuni unui magnat de presă, şantaj la oa­meni politici pentru a nu fi divulgate informaţii care le-ar putea periclita cariera, şantaj realizat de jurnalişti pentru ca patronatul să câştige licitaţii pentru resurse strategice, presiuni mediatice făcute asupra unor firme pentru a le „convinge“ să-şi facă publicitate, campanii de presă la comandă, presiuni exercitate asupra deciziei politice, în vederea obţinerii de avantaje.

Nu înţeleg de ce, în astfel de situaţii, cei şantajaţi nu acţionează aşa cum cere legea, cum le permite legea să o facă? De ce nu înregistrează personal şantajul ori de ce nu cer lucrul acesta autorităţilor cu competenţe să facă înregistrarea, de ce nu depun plângere la Par­chet? De ce se mulţumesc cu acuze generale, cu jumătăţi de măsură, prin care nu fac altceva decât să arunce noroi şi asupra unor oameni nevinovaţi şi, în acelaşi timp, să menţină aceeaşi stare de fapt? Nesancţionaţi, cei care practică şantajul de presă o vor duce-o bine în continuare şi vor de­ve­ni chiar mai agresivi în a-şi atinge scopul – pentru că ofensiva, în astfel de situaţii, este mai eficientă decât defensiva. Totuşi, de ce nu merg şantajaţii până la capăt? Un răspuns ar putea fi: din compasiune pentru ceea ce i s-ar putea întâmpla ulterior jur­nalistului şantajist. Un altul, că se gândesc că reu­şesc să-l cuminţească doar arătându-i public pisica. Un al treilea răspuns ar putea veni din existenţa unui punct vulnerabil al însuşi şantajatului, care e bine să nu ajungă în atenţia oamenilor legii, cum s-ar întâmpla în cazul existenţei unei plângeri pe­nale şi al unei anchete care şi-ar urma cursul. Ei, şi de aici intrăm în cercul vicios, care perpetuează această cangrenă… În urma căruia unii (se) plâng, unii se fac că nu văd, unii nu au ce face decât să asiste cu scârbă, iar alţii lucrează. Prolific…”

 

SEMNATUJRA

MELANIA CINCEA

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.