Cum se distruge o revistă culturală (1)

Walter Lippmann este una din marile personalități ale jurnalismului și gândirii politice americane. E cel care a lansat conceptul de „război rece” și tot el ilustrează, la superlativ, noțiunea de „intelectual public”. Una din cărțile lui, Liberty and the News, din 1920 (republicată în 2008 de Princeton), alcătuită din trei eseuri („Journalism and the Higher Law”, „What Modern Liberty Means” și „Liberty and the News”) rămâne și astăzi o sugestivă introducere în etern spinoasa chestiune a legăturii dintre libertatea expresiei și libertatea propriu-zisă.

La o sută de ani de la publicare, ea ne poate învăța, în epoca post-Charlie, lucruri esențiale despre fragila, adeseori primejdioasa linie de despărțire dintre „vechea libertate” și „noua libertate”. Veți fi uimiți să constatați cât de puțin s-a schimbat lumea într-o sută de ani de pretins „progresism”. Frazele din eseul „What Modern Liberty Means” au un neliniștitor aer de mileniul al III-lea, de persistență tulburătoare a unor obsesii și provocări:

„Rezultă cu claritate din experiențele noastre recente că vechile libertăți ale cuvântului și ale opiniei nu stau pe fundamente solide. Într-un moment când lumea are nevoie, mai presus de orice altceva, de imaginația generoasă și de conducerea creatoare a unor minți capabile să plănuiască și să inventeze, gândirea noastră e vlăguită de panică. Timpul și energia ce ar trebui alocate construcției și refacerii sunt risipite în înfruntarea unor prejudecăți puerile și în războaie de gherilă împotriva obtuzității și intoleranței. Suprimarea nu e resimțită doar de indivizii care au fost într-adevăr suprimați. Ea ajunge în cele mai așezate minți și creează pretutindeni tensiune. Iar tensiunea fricii produce sterilitate. Oamenii încetează să spună ceea ce gândesc; iar când încetează s-o spună, la scurtă vreme vor înceta s-o creadă. Gândesc în funcție de criticii lor, și nu în funcție de fapte. Pentru că atunci când gândirea e periclitată din punct de vedere social, oamenii consumă mai mult timp gândindu-se la primejdie decât pentru a-și cultiva propria gândire.”

Cititorul contemporan (și mai ales creatorii) n-ar avea decât de câștigat parcurgând și o altă carte a lui Lippmann, Public Opinion (1921), de altfel una din cele mai cunoscute scrieri ale lui. E cartea în care lansează conceptul de stereotip în contextul încercării de a înțelege din punct de vedere psihologic evenimentele istorice / publice. În sinteză, el identifică o modalitate prin care individul își creează propriul sistem de valori, propria tradiție și propriile modalități de apărare a poziției în cadrul societății. Evoluția lui Lippmann dinspre problemele practice ale societății s-a extins cu vremea la teme privind viziunea globală (U.S. War Aimes, din 1944, The Cold War, 1947) și la reflecții de natură filozofică asupra domeniului politic. Lectura lor arată în ce măsură însăși noțiunea de „intelectual public” s-a prăbușit în vremea noastră, când orice analfabet din televiziuni e liber să-și reverse incultura multilateral dezvoltată în divagații pe cât de sforăitoare, pe atât de jalnice.

L-am evocat pe Walter Lippmann pentru că el e și unul dintre inițiatorii, alături de Herbert Croly și Walter Weyl, ai revistei The New Republic. La scara istoriei americane, e o revistă matusalemică. De la fondarea în 1914, a apărut fără întrerupere până în decembrie 2014. Direcțiile de acțiune inițiale ale revistei au fost respectate, cu inevitabile abateri, cam pe întreg parcursul unui secol de strălucită prezență publică. Nu fac o judecată de valoare ideologică ori tematică, deoarece la aceste capitole există diferențe substanțiale între pozițiile din timpul și de după Primul Război Mondial, când revista a oscilat între un militantism plin de energie și o înduioșătoare „pasiune morală”, și deceniile interbelice ori cele de după Al Doilea Război Mondial. În 1991, am avut șansa, timp de patru luni, să particip direct la frământările de fiecare zi ale redacției lui The New Republic și am profitat din plin pentru a parcurge nenumărate numere ale venerabilei reviste chiar la sediul publicației, care pe atunci era pe Strada a 19-a din Washington, în Dupont Circle, cartierul artistic și boem al capitalei americane.

Cunosc, așadar, destul de bine situația începând cu acel an, de când am rămas în relații apropiate cu câteva dintre personajele de prim-plan ale revistei, îndeosebi cu Leon Wieseltier. Am urmărit — adeseori derutat — virajele în politica editorială, determinate de implicarea politică a unuia sau altuia dintre redactori. E greu, de pildă, să explici altfel decât prin participarea directă spectaculoasa modificare de poziție privind războiul din Irak. Dacă inițial redacția a susținut operațiunile americane îndreptate contra lui Saddam, conflictul tot mai accentuat cu administrația Bush Jr. a condus la o veritabilă „întoarcere a armelor”. Măsurile sale, îndeosebi „Patriot Act” din 2011, i-au scos din minți pe intelectualii de stânga, adversari furibunzi ai celor zece articole radicale menite să preîntâmpine tragedii de genul celor petrecute la 11 septembrie. Personal, sunt cu totul împotriva unor astfel de măsuri, a căror eficacitate s-a dovedit, în cel mai bun caz, modestă. Atacul asupra libertăților individuale și a principiilor unei societăți libere (care figurau și în avertismentele lui Walter Lippmann) nu vor fi niciodată compensate de creșterea așa-zisei „siguranțe”.
Realitatea arată că informații există din belșug, ba chiar prea multe. Ce nu există e capacitatea de acțiune — așa cum s-a văzut de curând și în Franța. Serviciile secrete plătesc prea multe „gulere albe” și prea puțini oameni curajoși, capabili să penetreze grupurile potențial periculoase — pe care de altfel le cunoaște toată lumea! În mod straniu, după venirea la putere a lui Obama, aceiași intelectuali au devenit amnezici, în ciuda faptului că Patriot Act e încă în vigoare…

Dacă pozițiile ideologice ale revistei m-au interesat mai puțin (de cele mai multe ori era vorba de subtilități referitoare la viața politică internă a Statelor Unite și a grupurilor de influență înarmate ideologic), am citit aproape întotdeauna cu pasiune și folos intelectual secțiunea de recenzii și comentarii. Numită „the back of the book”, partea a doua a revistei — coordonată de Leon Wieseltier — propunea în fiecare număr câtva recenzii de excepțională calitate intelectuală, a căror valoare o identificai chiar și atunci când nu aderai la ideile cuprinse în ele. Modalitatea articolelor ample, ce acopereau mai multe pagini ale publicației, a fost consacrată de venirea lui Wieseltier la revistă, la începutul anilor ‘70, când The New Republic s-a poziționat drept un competitor redutabil al lui The New York Review of Books.
Martin Peretz, care cumpărase revista în 1974, asumându-și o perioadă de timp și funcția de redactor-șef. În 2007 renunță la proprietatea revistei. În 2009, secondat de un grup de investitori, decide s-o răscumpere, recurgând de asemenea și la o serie de măsuri de economisire, între care transformarea din săptămânal în bilunar, dar și de dinamizare: mărirea formatului și a numărului de pagini, precum și crearea unui website reactiv. Dar toate acestea n-au dus la mult-așteptata relansare. În ciuda calității materialelor, cititorii pierduți în anii crizei n-au revenit și, pe cale de consecință, nici partea de reclamă n-a crescut. Astfel încât, în 2012 venerabila publicație se pregătea să închidă obloanele. Exista o singură posibilitatea: apariția unui finanțator dispus să piardă bani, oferind totodată posibilitatea continuării programului editorial. Oricât părea de improbabil, acel investitor s-a ivit. Era un tânăr de 28 de ani. Se numea Chris Hughes, studiase istoria și literatura la Harvard, era unul dintre fondatorii Facebook-ului și avea o avere de aproape un miliard de dolari.

Articol publicat şi în revista România Literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News