Condamnați la fericire


Fanatic și intolerant, comunismul românesc a reprezentat o agresiune sistematică împotriva libertății umane.

 

O carte apărută în 2004 la Polirom oferă și azi o excelentă radiografie a ultimilor ani ai perioadei ceaușiste din istoria comunismului românesc. Este vorba de volumul O lume dispărută – Patru istorii personale urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici. Autorii celor patru incursiuni autobiografice sunt Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici și Ioan Stanomir, intelectuali remarcabili care reușesc să racordeze registrul propriei memorii la o perspectivă profundă asupra totalitarismului maniacal al „epocii de aur”. Mă bucur ori de câte ori am ocazia să semnalez acest volum și să-l recomand călduros tuturor celor care vor să priceapă dimensiunea halucinantă a Răului în acei ani, dar și mecanismele supraviețuirii morale și psihologice.

În aceste rânduri voi relua câteva idei din scenariul filmului Condamnați la fericire – Experimentul comunist în România. Filmul, scris și prezentat de mine, a fost regizat de Dinu Tănase și difuzat în 1992. Scenariul a apărut în 1991 la Brașov, sub egida revistei Astra.

Reiau așadar ideile din ultima parte a volumului Condamnați la fericire. Analizam în textul meu construcția scenariului socialismului dinastic, mai cu seamă după 1977. Cutremurul a fost o șansă pentru Ceaușescu să-și fortifice dictatura personală și să pornească acțiunile distructive împotriva centrului istoric al Capitalei. Scenariul dinastic era legat nu numai de poziția Elenei ca real număr doi în partid și stat, dar și prin propulsarea lui Nicu întâi în fruntea UTC-ului, apoi ca prim-secretar la județul Sibiu și membru supleant al Comitetului Executiv. Românii erau sistematic înfometați în numele teoriilor lui Ceaușescu despre alimentația rațională a populației.

Ceremoniile cultului personalității deveneau tot mai mult ceremonii funebre. Pe măsură ce regimul își mărturisea caracterul aberant, totalmente irațional, se intensificau acțiunile de opoziție. Trebuie menționate cazurile unor intelectuali protestatari precum Paul Goma, Dorin Tudoran, Doina Cornea, Dan Petrescu, Mihai Botez, Mircea Dinescu, Gabriel Andreescu, Radu Filipescu. Să nu-l uităm pe Vasile Paraschiv, cel care a înfruntat sistemul în numele dreptului la sindicate libere. Țin să-i amintesc și pe intelectualii din Iași apropiați de Dan Petrescu: Liviu Cangeopol, Liviu Antonesei, Al. Călinescu, Luca Pițu, Sorin Antohi.

Direcția reformistă este însă absentă în partid. Abia cu „Scrisoarea celor șase” se va întâmpla ceva important în nomenclatură, însă este simptomatic că niciun aparatcik din mai tânăra generație nu a semnat-o. În același timp, chiar la nivel de mase, se trece pragul răbdării și se produc revolte spontane împotriva terorii economice și politice.

De la mișcarea Goma și greva minerilor din Valea Jiului din 1977 până la revolta anticomunistă a muncitorilor din Brașov de la 15 noiembrie 1987 au fost traversați zece ani de coșmar, dar și de deșteptare. Partidul fusese anihilat ca organism viu (atâta cât putea fi el) și devenise cutia de rezonanță a exclamațiilor isterice ale unui despot mereu mai panicat. Venirea la putere în 1985 a lui Mihail Gorbaciov, strategiile cunoscute sub numele de glasnost și perestroika, deci măsurile de liberalizare și noua ofensivă antistalinistă, l-au exasperat pe Ceaușescu. Propaganda oficială abundă în atacuri împotriva „deviației de dreapta” din mișcarea comunistă internațională.

Același Ceaușescu care condamnase invazia Cehoslovaciei în 1968 propunea în 1989 acțiuni militare împotriva relegalizării sindicatului liber Solidaritatea în Polonia. „Scrisoarea celor șase” era de fapt ecoul în România al schimbărilor petrecute în URSS și în alte state ale Tratatului de la Varșovia. Ce conta era faptul că acei șase vorbeau din interiorul sistemului leninist. Cei șase, ca și amicii lor mai puțin vizibili precum Ion Iliescu și Marțian Dan, nu urmăreau schimbarea sistemului, ci doar liberalizarea sa. După căderea zidului Berlinului, eliberarea Pragăi și debarcarea lui Jivkov, Ceaușescu devenise în chip clar un anacronism istoric. În cartea mea Stalinism pentru eternitate mi-am propus să fac autopsia cadavrului acelui partid care l-a făcut posibil pe Ceaușescu.

 

Articol publicat și pe Europa Liberă.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.