Cei pe care zeii îi iubesc mor tineri…


Foto: Arhivă Universitatea din Chicago

După ani de zile de la asasinarea lui Ioan Petru Culianu, nu mă pot abține să văd în ceea ce s-a petrecut un fapt de un zguduitor simbolism, în care substanța metafizică a politicului s-a întâlnit cu aceea a unui itinerar intelectual de excepție.

 

Stau în fața computerului și mă gândesc la Ioan Petru Culianu, născut pe 5 ianuarie 1950 la Iași. Încerc să-mi aduc aminte când am vorbit ultima oară cu el. Poate că era chiar în acel nefericit mai 1991, când dăduse un extraordinar interviu Gabrielei Adameșteanu pentru Revista 22. Îmi propusesem atunci să-l sun, să-i spun că mă identific total cu vederile lui, că nu cunosc formulări mai limpezi referitoare la ceea ce înseamnă ieșirea din stupidul provincialism pe care încercau să-l promoveze panglicarii acefali și naționaliștii isterici.

În seria de eseuri pe care le-a publicat în Lumea liberă, la New York, Culianu spusese, mai tăios poate decât oricine altcineva, ce anume i-ar trebui culturii politice românești pentru a se debarasa de acele racile care-l făcuseră să dispere pe Eminescu și să se exileze pe Caragiale. Culianu a numit atunci bolile civilizației românești moderne fără să se jeneze de reacțiile moftangiilor xenofobi și a făcut-o direct, fără echivocuri. Știa să joace corect și probabil că se amăgea cu gândul că și alții vor respecta regulile jocului.

Lui Ioan Petru Culianu îi repugna orice manifestare a subteranei morale și poate că tocmai asta l-a pierdut. A întruchipat ceea ce putea exista mai frumos în intelectualul est-european: dragostea de universal, devotamentul față de moralitate, oroarea de minciună. A urât totalitarismul în oricare dintre variantele sale, fascistă ori comunistă.

Vestea asasinării lui I. P. Culianu în mai 1991 am aflat-o de la Cora Tudoran, chiar în după-amiaza zilei în care s-a petrecut nenorocirea. Eram cu Mircea Mihăieș, aflat în vizită la Washington, și am rămas amândoi muți, refuzând să credem ceea ce auzisem. Ne-am gândit, firește, că ar putea exista o dimensiune politică, mai cu seamă că știam despre deschiderea sa tot mai clară spre ideea monarhică. Pe de altă parte, mă întreb și acum, după atâția ani, de ce tocmai el?

Asasinatul s-a produs marți, 21 mai, în toaleta Facultății de Teologie, unde I. P. Culianu preda, la Universitatea din Chicago. Nu încape nicio îndoială că a fost un omor cu premeditare, iar anchetele ulterioare depun mărturie despre temerile lui Culianu că ar putea fi victima unei răzbunări politice. După ani de zile, nu mă pot abține să văd în ceea ce s-a petrecut un fapt de un zguduitor simbolism, în care substanța metafizică a politicului s-a întâlnit cu aceea a unui itinerar intelectual de excepție. Cum spunea Malraux: „Moartea transformă viața în destin”.

Țin astfel minte acele clipe din iunie 1990, când umblam după semnături pentru un protest la adresa samavolniciilor comise de regimul Iliescu-Roman împotriva militanților din Piața Universității. L-am sunat pe Ioan Petru, care mi-a răspuns cu a sa de neuitat vorbire molcomă că, în orice situație, ori de câte ori eu sau Dorin Tudoran vom semna ceva, să-l considerăm aprioric alături de noi. A fost membru de la început, deci încă din cei mai negri ani ai dictaturii comuniste, al colegiului de redacție al Agorei, unde a publicat superbe parabole politice. Câteva luni mai târziu, eram cu Mircea Cărtărescu și l-am sunat, spunându-i cât de admirat și de iubit este de către intelectualii din țară. Puțin stingherit, ne-a întrebat dacă nu cumva îl vedeam prea important.

Ne-au legat angajamentul pentru valorile pluralismului, devotamentul pentru drepturile individului și convingerea că gândirea umană are dreptul la autonomie. Am împărtășit interesul pentru mitul politic, pentru zonele obscure ale socialului, viziunea despre istorie ca farsă și ca delir, disprețul pentru ideologiile utopice. După revenirea în țară, în iunie 1990, am vorbit la telefon ore în șir despre mineri și teroare, despre viitorul acestei năpăstuite societăți civile românești.

A fost un spirit eminamente democratic, un erudit de geniu, urmaș al uneia din marile familii intelecuale ale românilor, cosmopolit în sensul cel mai nobil al acestui cuvânt, sprijinitor al continuității constituționale monarhice și adversar al național-securismului fascistoid. A fost un cărturar din stirpea lui Hașdeu, Pârvan, Iorga și Mircea Eliade…

 

Articol publicat şi pe România Europa Liberă.

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.