Cehov sau despre singurătate

Există în arta lui Cehov un nucleu de vitalitate melancolică care nu se la lasă dominat de locurile comune ale platitudinii sau ale profetismului. Cehov nu poate fi nici scritorul care amuză (de vreme ce ironia sa nu are nimic în comun cu supeficialitatea râsului tâmp), după cum nu poate îmbrăca mantia vizionară a autorului care îndrumă oameni şi popoare spre un viitor luminos.

Căci tot ceea ce poate dărui arta sa, atât de sobră şi de fragilă, este un stoicism al privirii care se apleacă asupra materiei omeneşti: o privire din care e absentă încercarea de a educa prin marile cuvinte calpe sau prin gesturile grandilocvente, o privire ce pătrunde în intimitatea de modestie şi de visare a destinelor, o privire ce aspiră la simplitatea polifonică refuzând adevărul unic al naraţiunii moralizatoare.

Lecţia pe care o predă Cehov este una inseparabilă de singurătatea literaturii: actul de a scrie rămâne, asemeni actului de a citi, o declinare solitară. Rândurile care se aştern pe pagină sunt, în cele din urmă, respiraţia unei inimi care bate în ritmul ce nu se supune vreunei cadenţe colective, urmând, prin căutările ei, un drum al libertăţii şi al alegerii.

Şi poate de aceea cei care se simt cehovieni nu pot fi seduşi de cuvintele propagandei şi nu pot îmbrăţişa succesul facil ca pe măsura vieţii lor. A fi cehovian înseamnă, în cele din urmă, să te desparţi de cei ce gesticulează profetic, în căutarea autenticităţii pe care nu o putem truca.

Căci literatura, iar aceasta este moştenirea artei sale, nu se poate construi pe sine ca pe un ghid de bună purtare sau ca pe un manual de salvare colectivă. Ivită din materia introspecţiei, literatura rămâne un val din acest ocean al singurătăţii: undele curg unele lângă altele, ţintind spre acelaşi ţărm ,dar mişcarea lor nu poate fi niciodată aceeaşi.

Literatura nu este o camera ce adăposteşte, generos, sfaturi de viaţă, asemeni unor borcane cu etichete caligrafiate atent. Ea nu este un site colorat ţipător ce cuprinde înţelepciunea vulgară a platitudinilor filistine destinate să clădească un simulacru al fericirii.

Recitirea lui Cehov este calea de a pătrunde, fără emfază, în domeniul de nuanţe al textelor ce nu aderă la simplificare şi la şablon: dragostea este, de atâtea ori, tulbure şi imposibil de zăgăzuit, în vreme ce ratarea capătă chipul de atroce familiaritate al zilelor ce curg, egale cu sine. Cât despre infern, el este mediocritatea şi indiferenţa: iadul se întrevede în capătul de drum din “ Salonul numărul 6”, cu ale sale miasme fetide şi pumni brutali.

Literatura nu poate consola, îndruma sau mântui: solitară şi fragilă, ea refuză, asemeni paginilor lui Cehov, înregimentarea şi încazarmarea, reducerea la rolul meschin de medicament menit să aline sterp vieţile noastre. Singurătatea din care se naşte se adaugă singurătăţilor noastre, la fel cum norii alcătuiesc, treptat, harta mişcătoare pe care o ghicim deasupra noastră. Fragilă şi cutezătoare, literatura este un pariu cu trecerea şi cu tăcerea, de vreme de scriitorii nu pot muri cu adevărat: închişi în textele lor,ei sunt parte din curgerea unui timp ce se întoarce spre sine.

Oglinda solitară pe care o imaginează Cehov ne întoarce un chip ce nu mai este fardat de iluzii. Din dicţiunea paginilor cehoviene creşte şi linia destinelor noastre : stângaci şi nostalgici, ne pierdem în marginile ei, ca pe un ţărm de mare ocrotit de amurg.

Articol publicat și în LaPunkt.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News