Ceaadaev şi condiţia rusă
În Rusia strivită de autocraţia lui Nicolae I, pariul intelectual devine pariu existenţial. Condiţia Rusiei este, din chiar deceniul ce urmează revoltei decembriştilor, obsesia în jurul căreia se organizează întregul efort de reflecţie. Rusia şi destinul ei sunt reperele la care se raportează scrisul rus. Cenzura nu poate sugruma acest flux al ideilor, iar temeliile de radicalism şi de revoltă aşezate acum vor marca evoluţia imaginarului intelectual, până la catastrofa anului 1917.
Unicitatea Rusiei va fi dată de fervoarea angajamentului ideologic. Scrisul rus nu este şi nu poate fi inocent, el este obligat să revină, mereu şi mereu, la Rusia şi la paradoxurile sale. Izolarea, represiunea şi mesianismul creează un spaţiu de rezonanţă ce acordă cuvântului o forţă subversivă de neimaginat în Occident.
Piotr Ceaadaev este cazul ce deschide o epocă de interogaţii şi de nelinişte intelectuală. Aristocratul ce cultivă o admiraţie deloc discretă pentru catolicism se face vinovat, o dată cu publicarea primei sale “Scrisori”, de păcatul capital al îndoielii. Pentru Imperiu şi oficialii săi, cel care pune în chestiune măreţia destinului rus nu poate fi decât un bolnav: mai înainte cu un secol ca sovieticii să reprime psihiatric pe inamicii regimului, Ceaadaev este declarat nebun şi supus izolării. Reacţia statului la textul său reafirmă intransigenţa despotismului rus.
Asemeni lui Bielinski sau Puşkin, contemporanii săi, Ceaadaev este un mit din chiar timpul vieţii sale. În cercurile pe care le va frecventa, în pofida treptatei sale izolări, el îşi va păstra până la capăt, conştiinţa independenţei intelectuale. Nebunul se încăpăţânează să rostească adevărul, iar “Apologia unui nebun”, deşi neterminată, este tentativa de a explica posibilitatea unui patriotism întemeiat pe exigenţele lucidităţii.
Care este, în definitiv, crima de lez-majestate pe care o comite Ceaadaev, acea crimă pe care nici ţarismul şi nici ordinea sovietică nu i-o vor ierta niciodată? Crima sa este privirea severă pe care o îndreaptă asupra unei Rusii ce nu mai păstrează nimic din măreţia mesianismului patronat de stat. Condiţia rusă este, pentru Ceaadaev, o condiţie a îndoielii şi incertitudinii. Suspendată între Asia şi Europa, aruncată de revoluţia lui Petru cel Mare în modernitate, dar lipsită de elanul luminilor, Rusia lui Ceaadaev se află în căutarea unei identităţi: cum poţi să fii rus, iată întrebarea la care se reîntorc textele sale, sub semnul acelei obsesii identitare ce va fi parte din moştenirea sa.
Păcatul originar al lui Ceaadaev este acela de a se îndoi şi de a dispera. Paginile sale contrazic dogma pe care se aşază regimul imperial. Neliniştea sa atacă soclul măreţiei ruse. Diagnosticarea sa ca nebun este perfect justificată din perspectiva unui regim ce aspiră la încremenire şi ordine. Îndoiala lui Ceaadaev este dilema condiţiei ruse înseşi. Admiraţia pentru Petru cel Mare, cel care scoate din torpoare o comunitate, nu poate alunga acest germene al întrebărilor. Ce poate opune Rusia Occidentului? Ce este ea altceva decât o pagină albă pe care mâna unui autocrat aşterne rândurile viitorului său?
Rusia din prima “Scrisoare” a lui Ceaadaev este Rusia la care se reîntoarce în epitaful neterminat care este “Apologia unui nebun”. Apologia afirmă existenţa unui viitor. Despărţită de Occident, prinsă în cătuşele bizantine, răvăşită de mongoli, văduvită de Renaştere şi separată de unitatea creştină occidentală, Rusia are un destin, a cărui taină stă poate în capacitatea ei de a ajunge acolo unde nici o altă naţiune nu poate aspira. Nefericirea rusă este inseparabilă de mesianismul rus.
Ceaadaev este inclasificabil şi neliniştitor tocmai prin potenţialul gândirii sale de a se refuza încadrărilor facile. El este un occidentalizant, dar se lasă sedus şi de viziunea viitoare a unei Rusii a energiei vitale. El este un admirator al reformelor petriniene, dar şi un critic al acestei societăţi hibride din care opinia publică independentă pare a lipsi cu desăvârşire.
Ceaadaev participă, prin textale sale, la un moment de efervescenţă intelectuală ce contrastează cu rigiditatea cazonă a oficialităţii. Condiţia rusă se află în centrul controversei ce îi opune pe slavofili occidentalizanţilor. Viitorul Rusiei este un câmp de bătălie, iar tensiunea care se naşte acum nu se va stinge până la 1917. Acolo unde Ceaadaev vede încremenirea trecutului de izolare, slavofilii, cu a lor sensibilitate regresivă, elogiază cuminţenia profetică a creştinismului rus necorupt. Este idealul la care aderă, măcar parţial, Dostoievski însuşi. Mitul unui popor rus teofor este emblema ce răspunde , în oglindă, îndoielilor lui Ceaadaev.
Textele lui Ceaadaev ilustrează, profetic, strania relaţie pe care Rusia o întreţine cu Occidentul: un amestec de admiraţie şi de resentiment,un amestec de atracţie irezistibilă şi de retragere orgolioasă. Căci Rusia, în pofida a toate şi tot, păstrează, pentru revoluţionari şi reacţionari deopotrivă, pecetea excepţionalismului. Ea este menită să fie naţiunea de la care întreaga omenire va primi o lumină a salvării. Rând pe rând, această lumină va însemna puritatea unei a treia Rome necorupte, ordinea populistă a obştei ţărăneşti şi fervoarea marxist-leninistă. Rusia îşi conservă, pentru cei ce cred în taina ei, poziţia de far ce străbate, dincolo de furtună.
Întrebările lui Ceaadeav sunt întrebările obsesiei ruse. Dimensiunea lucidă a privirii sale nu va fi egalată în spaţiul rus decât de foarte puţini. Ceaadaev deschide un timp al căutărilor. Secolul ce îi urmează va fi dominat de freamătul care se simte în paginile sale, ca o presimţire a viitorului ce va veni.
Articol publicat şi pe Contributors.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News