Viaţa şi timpurile lui Răzvan Theodorescu
Textul acesta nu este nici necrolog, nici rechizitoriu. Este doar o mărturisire întristată despre un fost prieten.
Am aflat vestea acum câteva minute. Aici, la Washington, e 8 dimineaţa. Pe Răzvan l-am cunoscut în 1972. Am devenit prieteni mai ales după căsătoria sa cu Roxana. Ne-am întâlnit prima oară în biroul lui Stelian Moţiu din sediul de pe Schitu Măgureanu al revistelor Viaţa studenţească şi Amfiteatru. Era bonom şi cordial, deloc arogant. Ca profesor la ITA (Istoria şi Teoria Artei) a dovedit erudiţie, profesionalism, profunzime intelectuală. Nu era scăpărător precum Ion Frunzetti, nu plutea ameţitor printre metafore nebuloase precum Dan Hăulică. Era istoric, nu critic de artă.
Ne-a apropiat, în a doua jumătate a anilor ’70, prietenia cu mătuşa lui Tudor şi a Floricăi Jebeleanu, minunata graficiană Marcela Cordescu, şi cu soţul ei, scriitorul Vladimir Colin. Când ne întâlneam, vorbeam deschis, liber, fără inhibiţii. I-am vizitat pe Roxana şi Răzvan de câteva ori în apartamentul lor dintr-un bloc între Şoseaua Ştefan cel Mare şi Piaţa Dorobanţi. Conversaţii despre artă, literatură, idei. Răzvan detesta “saptamanismul” huliganic, naţionalismul de bâlci, antisemitismul. Considera protocronismul o aberaţie.
Am vorbit despre Răzvan cu Vlad Georgescu la München. Fuseseră prieteni, veneau din aceeaşi lume a burgheziei sofisticate, cosmopolită, pro-occidentală. Într-un cuvânt, liberală.
A venit prăbuşirea dictaturii, Răzvan s-a înrolat cu arme şi bagaje în tabăra fesenistă. A devenit, asemeni unor Augustin Buzura şi Eugen Simion, un partizan şi un beneficiar aceea ce H.-R. Patapievici a numit sistemul Iliescu. Şi-a folosit autoritatea de istoric pentru a denigra rezistenţa civică din Piaţa Universităţii şi a sprijini emfatic şi zgomotos sinistra Mineriadă din 13-15 iunie 1990. Atunci s-au întrerupt definitiv relaţiile noastre.
Mă opresc aici. Răzvan a fost exmatriculat în anii studenţiei pentru solidaritatea sa cu profesorul Dionisie Pippidi. A fost un gest curajos şi nobil. A traversat epoca lui Ceauşescu ca un profesor onorabil. S-a opus, ca şi Dinu C. Giurescu, dementului program de distrugere a monumentelor istorice. Din păcate, în anii postcomunişti, a devenit unul din stâlpii aparatelor producţiei simbolice, vetustă şi provincială, a unei tot mai problematice şi mai osificate Academii. Textul acesta nu este nici necrolog, nici rechizitoriu. Este doar o mărturisire întristată despre un fost prieten.
Articol publicat şi în Contributors.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News