Avem Opoziție?

În România care este, a fi în opoziție pare a fi doar o ambiție de cartier… Care ar fi diferența între iluzie, scandal și prezență efectivă? Minoră. Influenţă pentru viața publică în contexte din ce în ce mai confuze și păguboase. Pe măsură. De aici întrebarea, posibil formală în 2017, avem democrație fără opoziție? De ce nu? În lumea „liberă”, orice e posibil. (Mă refer la iubita noastră țară).

 

Fișa de caz – România 2017

26 de ani de iluzii derivate din beneficiile virtuale ale democrației occidentale plasate ca simplu decor, într-o succesiune haotică de intervale critice, după o prăbușire tot mai controversată a totalitarismului provincial-ceaușist, rătăciți într-o agitație ciclică, efemeră, pe o piață a aparențelor. Aparențele spun tot! Despre noi, despre viața pe care acceptăm să o trăim. Cu mare întârziere, unii, încă puțini, s-ar putea grăbi.

Altfel, uzual, printr-o rutină deja instalată, diverse formule partidiste, ONG-uri miniaturale ș.a. convertesc libertatea de expresie, diversitatea ideologică și competiția electorală în surse sumare de afirmare hotărâtă la formalism, instabilitate de sezon, eșecuri ridicole în poziții-cheie, mizerii personale împachetate în dezvăluiri scandaloase de moment, numai bune pentru prima pagină a unor ziare tot mai puțin citite.

Întrebarea care rămâne, cât poate conta, cât a contat de fapt, și desigur, cât va conta în intervalul următor opoziția? Într-un spațiu eterogen, formal, instabil, cu o dinamică sterilă pentru interesul public, expus fiind la influențe obscure, contradictorii?

O libertate greșit sau doar superficial înțeleasă și asumată, sub iluzia unui spațiu relativ extins, mai curând iluzoriu și superficial de asociere și operare. De ce nu? O capcană perfectă…

Jocul sau jocurile „de-a opoziția” au devenit un sport național practicat în „timpul liber”, pe diverse piețe, locuri de taifas și, uneori, chiar în anexele Parlamentului. O prezență publică aflată în permanență sub semnul incertitudinii, ambivalenței și „lălăielii funcționale”… Este mai ușor să-i critici pe cei aflați la putere. În România e foarte greu să-i lauzi pe cei aflați în opoziție…

Ușor mai ne-penali, pentru moment, decât jucătorii aflați la putere, (de fapt, doar în funcții) în căutare de suport, resurse și ocazii de a ieși în față, arhicunoscuți (PNL) și foarte nou-veniți (USR) se așează comod la un orizont marcat de ceață. Nu fac decât să confirme o întrebare severă: cât a contat de fapt Opoziția în România post-comunistă, într-un spațiu eterogen, instabil și adesea steril pentru interesul public? O libertate greșit și, prea adesea, superficial înțeleasă.

Desigur, fără Opoziție nu avem democrație. Experiența ultimilor ani ne îmbrânceşte în observația că, dincolo de majorități eterogene și conjuncturale, avem Opoziții minoritare pe măsură. Un echilibru toxic. Asta e. Miracolul, mitul Opoziției ca ofertă alternativă, autentică, posibil a fi instalată după alegeri libere și corecte, la termen sau, de ce nu, „anticipate” s-a menținut ca o credință colectivă a trecutului apropiat. Firavă, fragilă, fumată!

Alegerile din decembrie 2016, dincolo de iluzii și dezamăgiri, pun pe ecran aceasta „probă de urină”. Salut iluzii! Nu vă grăbiți să-i disprețuiți pe cei care (puțini, dar prezenți) au asigurat o „majoritate” pentru PSD. Și nu vă mai lamentați pentru absenteismul masiv dăruit neamului ca un șut în fund, după comode tangouri de discotecă tehnocrată, cu oameni de dreapta (cu dreapta în buzunar) sau doar la microfon.

Miracolul Opoziției, ca stare reală, efectivă, productivă de mutații instituționale ample, vine tocmai din posibilitatea ca, în retrageri temporare din structurile Puterii, factorii conştienţi, responsabili și ambițioși să genereze o sursă de limpezire și de restart. Opoziția nu e un moft politic! Opoziția rămâne (sau lipsește…) ca o resursă strategică de neînlocuit, în România (ca peste tot) pentru funcționarea la vedere, productiv, într-o lume tot mai toxică, instabilă și păguboasă. Am putea spune, fără a exagera, devine o temă de siguranță națională. Atunci când lipsește, e clar. Desigur, nu pentru a fi practicată și susținută de oricine. Șmecheri, leneşi sau radicali de doi bani. Iată de ce, a fi în Opoziție nu e tocmai confortabil. Nu doar, nicidecum, pentru a accepta inconfortul unei poziționări marginale, fără privilegii, acces facil la resurse și, de ce nu, la o perspectivă luminoasă.

În același timp, utilizată din altă perspectivă, a fi în Opoziție poate deveni o șansă, chiar un privilegiu, ca poziționare și inițiativă de a influența viața publică în sens major, în momente de cumpănă, de a sparge gheața.

Avem deci, două feluri de Opoziție…

Adesea, ca un sanatoriu de cartier, sau chiar ca un cimitir virtual pentru jucători expirați, pe punctul de a intra în „Cartea de istorie a neamului” (la errată). De ce nu, și ca o regrupare critică pentru a reveni în prim-plan, proaspeți și ambițioși, devenind un sejur temporar, dar și un pilon de bază pentur noi abordări, deschideri, regrupări. Un „resort” al democrației pluraliste, nu uşor de descoperit, înțeles și asumat pe malul Dâmboviței.

 

Ce se întâmplă azi?

Într-o Românie ușor confuză după o „guvernare virtuală”, după alegeri dominate de un absenteism major, cu o guvernare greu de descifrat la nivel de CV, intenții și capacități?

La noi, incertitudinea a devenit o perversiune publică practicată cu ambiție și abilitate. Un spațiu marcat de capcane multiple, bine plasate în domenii-cheie, cu spații extinse de joc la limita legii, tot mai desprinse de interesul public și național.

Ironia soartei, pentru clasa politică existentă în România-2017, ce se va înțelege curând, este că dacă e ușor jenant să fii plasat în Opoziție, nu va fi de loc confortabil să fii la Putere. Cu toții au ceea ce merită. De la absenteismul masiv, la corupție nu doar toxică, dar sever neproductivă, cu traseism vast și dinamic, alianțe perverse și fragile, vânzări de țară pe multiple planuri și, incredibil, cu nu puține căderi de la balcon, cu atât mai grave, cu cât vor fi mai de sus.

2017 va fi un an sumbru. Pentru țară, dar și pentru clasa politică. Iluzia de a fi în Opoziție, ca un loc de parcare neutru și pus pe așteptări benefice, va costa scump. În primul rând, pe cetățeni, comunități, prin conturarea unei agende importante de amânări, eșecuri, neputințe instituționale adânc instalate. Iată de ce, a fi în Opoziție devine, în 2017, o provocare istorică. Dacă cei cu bască de opozanți rămân la rutina instalată, e simplu. Nu avem Opoziție. Cum ar putea fi altfel? Cine ar putea răspunde? Pe ce s-ar putea baza? Cât și cum ar convinge pe o piață publică bulversată de incertitudine, eșecuri și scandaluri? Mai are cineva un mesaj concret, consistent, convingător?

A mai rămas ceva din cultura alternativei, ca o sursă de neînlocuit între societatea democratică? Scuze… Mai avem în România o societate democratică? Dacă da, cum se va manifesta ea în 2017? Pare un mister… Dar nu e imposibil. Alternativă la ce?

Ar fi câteva dimensiuni, componente, realități de neînlocuit, oricât de imprevizibilă va fi derularea faptelor, stărilor și finalizărilor de prim-plan.

Mai avem în România 2017 o stângă social-democrată, liberalism, în sensul consacrat al cuvântului? (Cineva întreabă: unde mai avem?). Oricum, dincolo de identitatea asumată și practicată sistematic, acum plasată la putere, prin ce s-ar putea diferenția formațiuni, jucători politici, formatori de opinie ca o poziționare distinct-alternativă. Claritatea asumării identitare rămâne o temă delicată în lumea actuală, în România, larg și profund. Pentru a fi în Opoziție, contează. De exemplu…

Avem USR în Parlament. Cu ce identitate? Prin ce se diferențiază de alți purtători de carnet de partid? Cine sunt ei de fapt?

La PNL e mai complicat. Mai grav. Dincolo de etichetă. Care sunt temele, faptele, prin care atacul la PSD, ALDE, cei care trăncănesc în presă se pot diferenția, evocând abordări anterioare, în poziții publice de top, la o guvernare încă nu doar confuză, dar lipsită tot mai clar de identitate. Colegi de dormitor…

Mult mai dură și mai relevantă este tema reprezentării. Dincolo de narcisismul expirat al centrării pe nume, tradiție, etichetă, problema-cheie este pe cine pretind și își asumă jucătorii din Opoziție să ia în considerare ca nevoi, dificultăți, așteptări, efort de emancipare, capacitatea de construcţie în spații deja instalate, moduri de operare pe piețe emergente. Reprezentarea activă, bazată pe identitate și, desigur, pe o comunicare autentică, rămâne secretul Opoziției. Oriunde. Câtă mai avem în România?

Chiar fără putere centrală, dar cu o vocaţie de a crea și susține spații colective de identificare, recunoaștere și asumare, nu este exclus să ne trezim că luăm în considerare o prezență publică și, prin aceasta, o prezență politică semnificativă. Unde, cum? Deocamdată, așteptăm. Cine așteaptă? Nu ar fi puțin. Într-o societate sărăcită de prezență, de inițiativă și, desigur, o capacitate de a genera un „boule de neige”, ar prinde de minune. Întrebarea este dacă avem o Opoziție capabilă să inspire, să genereze și să susțină tendințe proaspete și utile vieții curente. Ceea ce presupune capacitatea de mobilizare. Aici lucrurile se complică. Nu ajunge să fi deștept, ambițios și gălăgios.

Dinamica vieții publice în 2017 va abunda nu doar în sfidări și, desigur, în solicitări multiple de asociere. Cine va cupla energia colectivă, implicarea individuală și comunitară pe teme critice și deschideri novatoare? Dacă nu, nu.

Ar putea ieși la iveală noi grupări inspirate de credinţe autentice, disponibile să „pună umărul” la eforturi necesare în contexte critice. Un test major. Pentru eventuale noi prezențe pe piața leadership-ului. Într-o Românie ușor satulă de dezamăgiri la nivel charismatic, de „promisiuni istorice” și asocieri jalnice. Aglomerarea de dosare penale, fragmentarea la nivelul asocierii și mobilizării pe grupări politice la putere sau pe margine, ieşiri comice în public sau invalidări drastice, care au obosit adânc încrederea publică, la nivel de masă.

Un handicap grav, acumulat în timp și greu de ignorat. De fapt, un blocaj generalizat care pune în paranteze însăși ideea de înnoire, de înlocuire a ceea ce pare expirat, prin ceva proaspăt, consistent și activ. Ar putea fi una dintre cele mai dure și greu de depășit sfidări ale intervalului. Iar 2017 va fi un an dintre cei mai promițători pentru eșecuri, căderi, blocaje. Ar putea fi pariul anului.

Cine răspunde cu substanță la mizeria acumulată pe multiple planuri, prin guvernări suspect de asemănătoare în ciuda etichetei? Opoziția nu mai rămâne un simplu joc la nivel de putere. A devenit o cerință de neînlocuit pentru a susține efortul de desprindere de trecutul apropiat, de tare și dependențe costisitoare, de inerție și minciună. Sau nu.

În acest context, extrem de limitat, ca timp și desfășurări, la început de 2017, are Opoziția resurse, intenție și vocaţie de a-și asuma un astfel de rol? Cu autoritate, competență și determinare? Va fi un test major. Inevitabil. Riscant, ușor letal.

 

P.S.: Avem cetățeni?…

 

Articol publicat şi în Insectar politic.


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.