Alte libertăți

În toamna lui 2020 apărea la Washington primul număr al unei publicații dedicate „culturii și politicii”. Se numea „Liberties și editorul ei era o celebritate, Leon Wieseltier.

 

Am semnalat în paginile României literare acest eveniment. Îmi manifestam încrederea că revista, editată trimestrial, în format carte, de aproximativ 400 de pagini, se va impune drept una din cele mai valoroase instituții de presă, chiar într-o lume în care Internetul nu doar că a fărâmițat piața ideilor, dar a făcut țăndări un număr incalculabil de creiere.

Revista are caracteristicile editorului său: alertețe, nerv, neliniște în fața provocărilor istoriei și ale cotidianului, atenție acordată diversității punctelor de vedere (fără a exclude un cert militantism), facondă intelectuală și pulsiune combativă. Toate acestea conferă paginii vervă și emoție. Astfel de publicații, care n-au lipsit în trecut în Statele Unite și în Occident, au fost anihilate în ultimele două-trei decenii de o presă fie ideologizată până la insuportabil, fie ahtiată după senzațional. „Liberties” răspunde și nostalgicilor lecturii temeinice, echilibrate, în care sunt puse la bătaie artileria culturii înalte și fair-play-ul pozițiilor intelectuale asumate.

Cele cinci numere deja apărute confirmă pe deplin speranțele pe care mi le-am pus în trimestrialul washingtonian. „Liberties“ e deja un bastion al abordărilor responsabile, o tribună la care se aud vocile unora dintre cei mai străluciți intelectuali americani (dar nu numai) ai momentului. De la politică la istorie și de la educație la artă, paginile ei au inclus deja un număr impresionant de studii omologabile ca puncte de plecare în atât de necesarele dezbateri despre ceea ce se întâmplă cu lumea în care trăim. Decomplexate, cu o inexpugnabilă armătură științifică și ideatică, cele mai multe din studii excelează printr-un inspirat amestec de probitate științifică și exuberanță ce amintește presa high quality de altădată. Nu întâmplător, Mario Vargas Llosa se recunoaște întru totul în îndrăzneața operă de trezire a conștiințelor demarată de Leon Wieseltier: „Liberties m-a făcut fericit: calitatea și diversitatea colaboratorilor săi sunt un exemplu strălucit de discurs democratic. Revista e un triumf al libertății de gândire.”

Cei doi autori menționați propun, de altfel, în numărul datat toamna, 2021, adică al cincilea al seriei, două texte extraordinare. Cel al lui Vargas Llosa se intitulează The Winds (Vânturile), iar al lui Leon Wieseltier,The Exclamation Point (Semnul de exclamare). Ambele combină narațiunea confesivă, semiautobiografică, cu meditația febrilă asupra destinului societății contemporane. Contribuția lui Vargas Llosa e cântecul de lebădă al unui artist al cărui univers se topește sub ochii săi, dar și lamento-ul după o construcție spirituală ce nu va mai putea fi readusă la viață. Construit pe două niveluri, unul al decăderii fizice a omului bătrân, celălalt al societății distopice, care și-a programat extincția, Vânturi e un manifest naturalist, dominat de evocarea unor amănunte fiziologice aproape imposibil de citat, metafore ale postmodernității autodistructive.

Vargas Llosa echivalează reprizele de flatulențe incontrolabile ale bătrânului cu vântul rece care anunță iminentul îngheț al lumii incapabile să se mai ridice la înălțimea măreției pe care tot ea a creat-o. Spațiul demonstrației e Spania, percepută ca un nou tărâm pustiit, așa cum, cu exact un secol în urmă, în 1922, T. S. Eliot atribuia aceleași însușiri Londrei de dinaintea prăbușirii imperiului. Cele două feluri de extincție se articulează în drama individului care, la începutul povestirii, are încă energia de a protesta la închiderea unui cinematograf și a unei librării – locurile care simbolizau spațiul valoric căreia îi aparținea –, iar la final, revenit acasă după o rătăcire cauzată de pierderea memoriei, care l-a împiedicat să-și găsească drumul de întoarcere, abia dacă mai posedă energia de a-și descrie propria moarte: „Mă durea pieptul. N-a fost o alarmă falsă. Acesta era sfârșitul. Nu-mi era frică, dar simțeam durerea. Am simțit cum mă scufund în ceva vâscos și tulbure, care nu era somnul, ci zorii, anticamera morții. Nu mă consola gândul că în câteva minute – sau secunde? – voi ști dacă Dumnezeu există, dacă sufletul supraviețuiește dispariției energiei trupești care făcea inima să-mi bată, sau dacă viitorul e doar liniște și uitare, o descompunere lentă a organismului, până când limbile focului vor nimici carnea murdară și apoasă care deja începuse să putrezească atunci când i-au dat foc.“

Dialog imaginar cu un prieten, Osorio, de fapt un alter-ego al personajului narator, „conștiința“ lui mai relaxată și mai îngăduitoare, Vânturi are consistența și energia marilor manifeste. Declinul accelerat al Occidentului și-a găsit sub pana lui Vargas Llosa încă unul din cronicarii de anvergură. Textul exemplifică starea de derută și depresie în care a intrat Vestul sub presiunea postmodernității, dominată, la rândul ei, de sălbăticia diverselor forme de corectitudine politică. Mă pregăteam să spun că nuvela-eseu a lui Vargas Llosa ar trebui tradusă urgent și în română. Dar, la felul în care arată mediul cultural autohton, ea n-ar fi decât un prilej de batjocură din partea celor instalați în convingerea că „vechea lume”, a „conservatorilor” reprezentați și de marele prozator peruan trebuie să dispară cât mai curând. Dacă nu va înțelege să se retragă de bună voie, aceasta va fi evacuată cu forța. De altfel, n-am auzit ca vreuna din pușcăriile comuniste să fi fost dărâmate. Unele și-au schimbat, temporar, destinația. Iar plutoanele de execuție de inspirație bolșevică și nazistă pot fi reintroduse oricând.

Există și în România destui cititori familiarizați cu scrisul lui Leon Wieseltier. Eleganța stilistică, imaginația retorică – ambele născute dintr-o cunoaștere aprofundă a marilor culturii ale lumii – se îmbină cu o irezistibilă tehnică a persuasiunii. E motivul pentru care scriitorul are parte de un număr imens de admiratori, dar poate și de mai mulți detractori. Expresivitatea formulărilor, știința punerii în scenă a tezelor e, adeseori, înșelătoare, funcționând ca o subtilă captatio benevolentiae: ea diminuează, oarecum, contondența ideilor afirmate, dar le face cu atât mai greu de anulat. Între preocupările sale de filozof al culturii, istoria și politica Israelului au ocupat un loc primordial. Dar parcă niciodată ca în The Exclamation Point lucrurile n-au fost spuse atât de categoric.

Eseul lui Leon Wieseltier debutează într-o manieră narativă clasică, prin evocarea biografiei unui rabin din Italia, care a devenit, la Torino, unul din importanții exegeți și traducători de texte evreiești clasice. Născut în 1923, învățatul s-a mutat în 1992 la Ierusalim, unde a murit în 2009. Printr-o întâmplare, Wieseltier a intrat în posesia primei traduceri în ebraică a cărții lui Theodor Herzl, Statul evreu, provenită din biblioteca rabinului evocat. Îndrumarul lui Herzl ajunsese în subsolul unui anticariat din Ierusalim, unde fusese vândută, probabil, de familia savantului. Întâmplarea îi oferă lui Wieseltier prilejul unei remarci usturătoare: „Și uite-așa, noi, noi-veniții, ne umplem rafturile bibliotecilor pe baza filistinismului fiilor și fiicelor.”

Ceea ce l-a atras la acest exemplar n-a fost importanța lui bibliofilă și nici admirația pentru fostul ei posesor – despre care, în acel moment, nu știa nimic. L-a șocat să descopere însă că, pe pagina de gardă, acesta își scrisese numele în ebraică, dar și în italiană, Sierra Yosef Sergio, și adăugase anul achiziționării lui. Mai mult, nu s-a mulțumit cu această menționare, ci a subliniat cifrele și a adăugat după ele un semn de exclamare: „1945!” Iată cum a comentat Wieseltier prezența acestora: „Spiritul unui om, în întregul său, și întregul spirit al unui popor se găseau aici. El denota uimire: încă suntem aici. Denota ferocitate: vrem cu adevărat să existăm. Denota hotărâre: încă ducem lupta pentru a fi stăpânii sorții noastre. Denota vitalitate: chiar și acum, suntem puternici. Denota politică: vom avea un stat. Și denota incredulitate: a fost oare posibil ca imediat după cea mai mare catastrofă din istoria acestor intimi ai catastrofei să apară această carte în această limbă din acel oraș și din acea țară, și să-și găsească o cale întortocheată spre mâinile tremurânde ale acestui evreu livid?”

Pornind de la o suită de afirmații cu substrat metaforic, Leon Wieseltier abordează chestiunea de-o capitală importanță a șanselor de supraviețuire a Israelului. Poziția sa, respinsă de radicali, e aceea a acceptării existenței a două state, cel israelian și cel palestinian. Argumentația, construită pe o structură polemică la adresa susținătorilor teoriilor non-compromisului și ignorării situației reale „din teren” (cel mai important fiind factorul demografic, care lucrează în mod accelerat de partea palestinienilor, dar și fluiditatea evoluțiilor politicii internaționale), e cât se poate de logică. Încă o dovadă că, adeseori, scriitorii și filozofii sunt, atunci când vine vorba de politică, mai lucizi decât politicienii „de profesie”.

Am selectat, dintr-un sumar bogat, doar aceste două articole. Dar deosebit de percutante sunt și cele dedicate situației dramatice a minorității uigure din China (autor: Mamtimin Ala), ori o prezentare sintetică a Bielorusiei, o țară a cărei istorie și politică ne influențează, deși nu știm mai nimic despre ea (autor: Jaroslaw Anders), cum și Legenda lui Alice Neel, de Celeste Marcus. Dar despre această revistă vie, plină de aplomb și excepțional redactată vom mai avea, cu siguranță, prilejul să scriem.

 

Articol publicat și în România literară.


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.