Un timp al anxietăţii sau despre criza regimului politic românesc

La o lună de la votarea moţiunii de cenzură şi demitarea cabinetului prezidat de Ilie Bolojan, Preşedintele Republicii a desemnat, în cele din urmă, un candidat la poziţia de prim-ministru: alegerea lui Eugen Tomac indică, dincolo de personalitatea în cauză, natura intervalului pe care îl traversăm şi amploarea crizei regimului politic românesc.

Independent, Preşedintele Dan a optat să sprijine o formulă care se vrea a fi una ea însăşi independentă, alcătuită, aparent, din miniştri care nu au afiliere partizană. Evocând imposibilitatea realizării înţelegerii care să dea naştere unei majorităţi, şeful de stat îşi justifică alegerea sa de acum. Coaliţia care a dus la căderea guvernului, PSD-AUR, nu devine o coaliţie de guvernare. Dar ea nu încetează să fie majoritatea reală care domină camerele.

Şi aceasta este realitatea pe care Preşedintele nu o poate ignora, în clipa în care propune un potenţial cabinet care se naşte prin voinţa sa suverană: mai devreme sau mai târziu  confruntarea dintre şeful de stat şi majoritatea parlamentară ad-hoc se va produce. Ca şi în cazul Franţei, guvernele lipsite de sprijin efectiv nu pot aspira decât la supravieţuire.

Aspirând să urmeze modelul lui Emmanuel Macron, Preşedintele Republicii este plasat într-o  situaţie delicată. Şeful de stat nu are un vehicul partinic care să îl susţină, în vreme ce premierul desemnat nu are un partid al său care să fi trecut pragul electoral. Puterea  prezidenţială nu se poate exercita, în regimul nostru politic, decât prin intermediul majorităţii care să traducă voinţa şefului de stat. Spre deosebire de toţi predecesorii săi, Preşedintele Dan nu are această pârghie instituţională.

Căci investirea eventuală a cabinetului Tomac nu va duce la conturarea unui bloc pe care să se  sprijine guvernul. PSD, cel care s-a dovedit a fi fost incapabil să propună propria sa variantă de premier, poate susţine cabinetul Tomac, dar acest vot nu îl transformă în parte a unei coaliţii prezidenţiale. Nicuşor Dan nu este Traian Băsescu, după cum nu este nici Klaus Iohannis. Limitele influenţei sale efective pot deveni vizibile, în acest context.

La un an şi jumătate de la anularea turului doi al scrutinului prezidenţial, revigorarea  regimului nostru politic este un deziderat îndepărtat. Eşecul coaliţiei lasă loc unei fragmentări  fără precedent. Multiplele linii de fractură fac alcătuirea unei majorităţi dificilă: criza României este una de reprezentare şi de legitimitate, iar partidele politice se află în epicentrul ei.

Proiectul  unui guvern care să se afle dincolo şi peste partide este doar o fantasmă. Şeful de stat nu poate guverna direct. Spre a exista, guvernele au nevoie de relaţia cu partidele: oricât de fragmentat şi de imprevizibil. Parlamentul este unicul for ce poate învesti şi demite un cabinet. Autoritatea şefului de stat se reflectă în capacitatea sa de a se impune în faţa partidelor politice. Pariul de acum al Preşedintelui îi poate defini restul de mandat.

Existenţa unui guvern investit nu înseamnă, în absenţa unei viziuni înrădăcinate în voturi, decât o mimare a stabilităţii. În cele din urmă, democraţia este obligată să îşi recâştige comunitatea de cetăţeni – suprema provocare a republicii noastre este regăsirea încrederii, ca temelie a unui posibil viitor.

Articol publicat și în Contributors.