Despre amintire şi uitare în era digitală: câteva rânduri nostalgice


Prezentul etern al erei digitale este asemeni unui teribil malaxor ce devoră, animat de energie insaţiabilă, amintiri, culori, voci, sentimente. Ca şi cum, în acest univers în care suntem captivi, mai contează doar clipa efemeră a postării de pe Facebook sau Twitter. Restul, adică tot ceea ce nu mai încape în patul procustian al tehnologiei luminiscente, devine nimicul al cărui ecou bântuie doar camerele pustii ale absenţei infinite.

 

Şi ce este acest malaxor altceva decât expresia dorinţei de a elimina din orizontul vieţii însăşi trecerea? Prezentul etern este reflexul fricii de moarte, a acelei frici care îi impiedică pe atâţia dintre contemporanii noştri să mai aibă puterea de a se contempla în oglindă, cu propriul lor chip nefardat. Şi ce altceva este acest malaxor decât expresia dorinţei de a ascunde finitudinea, singurătatea, nefericirea, izolarea şi anxietatea? Fotografiile pe care le cuprinde domeniul erei digitale nu mai pot avea imperfecţiuni sau erori: ele trebuie să posede perfecţiunea cristalină a unui photoshop. Iar în acest templu al prezentului etern autopotretul degradat devine doar un selfie ce transcrie bucuria trucată şi histrionică de a trăi.

Şi ce mai rămâne din noi, cei care trăim spre a muri, cei care trăim spre a ne aminti şi a fi amintiţi, în acest malaxor ce striveşte în pântecele sale zilele interşanjabile ale vieţilor identice în contururile lor? O sumă de mesaje disparate, o colecţie de fotografii ce plutesc în cloud-ul imaterial, ecoul vocilor şi al degetelor atingând ecranele tactile. Iată moştenirea pe care era digitală o păstrează în lungile sale culoare nemuritoare, spre a pluti în timp asemeni unei capsule ce adună în ea rămăşiţele nimicului însuşi. Zâmbetele vacanţelor de plastic, emoţiile fade ale sterpelor pasiuni şi flirturi, surogatul de dragoste pe care reţelele sociale îl oferă ca antidot la singurătatea atroce, toate acestea durează, conservate fiind de memoria fără de capăt a erei digitale. O linie neîntreruptă de conturi, o succesiune interminabilă de date: vidul prezentului etern este singurul viitor pe care atâţia dintre contemporanii noştri îl mai pot imagina.

De demult, foarte de demult, înainte ca tastatura de calculator şi ecranul tactil să devină protezele propriei noastre sensibilităţi, scrisorile duceau mai departe, asemeni unor trenuri ce porneau din marile gări ale vacanţelor, pasiunea, iubirea, speranţa, dorul. În substanţa lor atât de fragilă, în rama hârtiei care purta sigiliul timpului, se putea ghici tremurul mâinii care scria şi care, scriind, năştea puntea ce unea inimi şi deschidea ceruri. Iar când aceste scrisori uitate ajung până la noi, trezite din încremenirea lor melancolică, ele sunt asemeni cutiei muzicale al cărei sunet delicat şi desuet acompaniază mişcarea blândă a duhurilor.

Atingând scrisorile, atingem, poate, ca prin vis, mâinile care au aşternut scrisul însuşi: trecerea blândă a nostalgiei şi a morţii ne încearcă, din nou, cu muzica ei. Alteori, din acest adânc de timp se ivesc cărţile poştale şi vederile: stângace sau romantice, ele posedă graţia balerinilor din vechile vitrine ale casei bunicilor noştri. Un kitsch blând şi senin se aşterne peste noi, ca un semn al anotimpurilor populate de sunete, culori şi fantasme.

Dar nimic din toate acestea nu mai poate supravieţui astăzi. Exilat în uitarea lui eternă, omul erei digitale înaintează în viaţă cu mişcare de automat somnambul. Pentru el, acest cer de cuvinte şi de şoapte al amintirilor topite în scrisori şi vederi nu mai există: plafonul de neon al timpului sterp este singurul pe care îl mai cunoaşte. El nu mai poate fi nefericit, căci nu a întrevăzut cu adevărat vreodată dragostea. El nu mai poate resimţi gustul de val marin al nostalgiei,pentru că nu a trăit, spre a-şi aminti.

Şi poate că undeva, discretă şi prăfuită, departe de zumzetul prezentului etern şi de impersonalul, eternul malaxor al lumii noastre, granulaţia sepia a scrisorilor încă mai trăieşte, ascunsă în fundul de sertar al unui birou adormit în tăcere. Iar sunetul literelor şi tremurul naiv de culori sunt poarta pe care putem pătrunde, timizi,spre a ne contopi cu undele trecutului fără de care noi înşine nu am fi decât pulbere a uitării.

 

Articol publicat şi pe MarginaliaEtc.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.