Valorile concentrate în Proclamaţia de la Timişoara, din nou sub asediu

Sursă foto: Arhiva Societăţii Timişoara

În fiecare martie revin la textul fundamental al Revoluţiei Romane. Proclamaţia de la Timişoara din martie 1990 a sintetizat în chip cristalin idealurile acelui seism revoluţionar.

Documentele politice fundamentale rezistă timpului, îşi menţin nealterată o veritabilă prospeţime. Iradiază, transmit, galvanizează. Nu se fanează. Aceasta Cartă a neîncheiatei noastre revoluţii civice sintetiza, într-un moment extrem de tulbure, plin de incoerente şi duplicităţi, imperativul clarităţii morale. Era un apel la transparenţă, responsabilitate, demnitate. Am avut norocul să îi cunosc şi să fiu prieten cu principalii autori. Sunt mândru de faptul în 2024 Societatea Timişoara m-a primit în rândurile sale, ca membru de onoare.

Este vorba în acel document fondator de o viziune a politicului înrudită cu aceea a lui Vaclav Havel: “Oricât de ridicol şi donquijotesc poate să sune acest lucru astăzi, un lucru mi se pare cert– faptul că este responsabilitatea mea să accentuez, mereu şi necontenit, originea morală a oricărei politici autentice, să subliniez semnificaţia valorilor şi standardelor morale în toate domeniile vieţii sociale, inclusiv economia, şi să explic că, dacă nu încercăm, în noi înşine, să descoperim ori să redescoperim ori să cultivăm ceea ce eu numesc o «responsabilitate mai înaltă», lucrurile vor merge teribil de rău în ţara noastră.” (Vaclav Havel, Summer Meditations, 1991)

Ceea ce cerea Proclamaţia era o asanare a sferei publice, o retragere din scenă, măcar pentru câţiva ani, a celor direct responsabili, ca personaje importante ale aparatului de partid, guvernamental şi al Securităţii. Proclamaţia cerea denomenclaturizarea, deci decomunizarea României. Punctul 8 propunea concret şi fără echivoc lustraţia. FSN-ul i-a acuzat pe autorii Proclamaţiei de extremism, ba chiar şi de fascism.

Proclamaţia i-a isterizat pe nomenclaturiştii grupaţi în jurul tandemului Iliescu-Roman. Se simţeau pălmuiţi. Chiar erau şi o meritau. Era şi rămâne un text esenţial pentru consolidarea democratică din România, un incandescent punct referenţial, o afirmare categorică a identităţii nostre europene.

Scriu aceste rânduri şi-mi dau seama că valorile exemplar concentrate în Proclamaţie se află din nou sub asediu. Se petrece ceea ce un om politic norvegian numeşte “vandalizarea NATO”. Vestul democratic nu va ceda. Avem resursele materiale şi spirituale pentru a rezista. Este momentul nostru churchillian. Ne vom strădui să fim la înălţimea lui. Nu dorim doar supravieţuirea. Vrem supravieţuire ca fiinţe libere şi demne.

Testul rezistenţei noastre democratice se numeşte Ucraina. Joi, Volodimir Zelenski va fi la Bucureşti. Pramatia putinistă Simion a expectorat de-acum ştiutele mârşavii. Vor urma, sunt sigur, dungacii, roncii şi coroiii. Noi rămânem pe baricada occidentală. Rămânem fideli spiritului Proclamaţiei, solidari cu lupta Ucrainei. Libertatea este condiţia păcii.

Puţină lume ştie că Radek Sikorski, actualul ministru de Externe al Poloniei, a fost la Timişoara ca fotojurnalist în decembrie 1989. Pozele au fost publicate în revist trimestrială East European Reporter, care apărea la Londra. Eram redactorul secţiunii România. Am publicat acolo Proclamaţia. Anne Applebaum, soţia lui Radek Sikorski, conferenţiază la Timişoara chiar în aceste zile: pe 12 martie, în Aula Magna a UVT. Este una dintre cele mai influente jurnaliste americane şi o istorică admirabilă a Europei de st. Marele filosof ceh Jan Patocka a scris despre „the solidarity of the shaken”. A celor care nu cedează. A celor care rezistă.