Ziua națională
Ziua națională este un fericit prilej de exersare a memoriei fidele adevărului istoric, de revizitare a surselor livrești din care îl putem afla. Nu „lung prilej de vorbe” trăncănite demagogic, paseist și patriotard, ipocrit și lozincard.
Memoria comunitară se edifică pe cea personală și e o datorie etică. Etica neuitării. Opusul ei, uitarea care duce la ignoranță, este echivalentul ne-simțirii față de adevăr, față de cei ce ne-au precedat, au suferit, au luptat și ne-au lăsat lucrurile esențiale ce au ajuns până la noi.
Cum și ce să transmiți mai departe dacă ignori ce ai primit?
Ce nu ar trebui să uităm? Ce ar trebui să ne reamintim, nu doar de ziua națională?
Chiar conținutul ei, contextul național și internațional al Unirii din 1918. Dar mai ales pe oamenii exemplari despre care abia se mai vorbește, oameni uitați care au contribuit major la împlinirea unui ideal național ai cărui ingrați beneficiari suntem noi. Un ideal care nu se rezuma la Unirea devenită posibilă doar într-un providențial context istoric în care Franța a avut un rol esențial, ci care includea și proiectul unui stat modern fondat pe pilonii libertății, pluralismului, drepturilor individuale, democrației. Azi, toate, pasiv subînțelese.
Să ne mai amintim că epoca necesarului naționalism, catalizator al formării statelor suverane europene, cea a „secolului națiunilor”, a apus în mod natural, lăsând locul firescului patriotism, azi denigrat de extremism.
Anacronismul naționalismului beligerant și actualitatea permanentă a patriotismului pașnic sunt două lucruri total diferite, realitatea fiind de partea atașamentului profund respectuos față de tot ce are țara ta mai bun și mai frumos. Atașament probat prin fapte care-ți onorează țara, nu prin numere de circ care o transformă într-un iarmaroc.
Să mai înțelegem că luciditatea patriotică se manifestă prin buna și dreapta măsură în toate, prin competență, cinste și sobrietate, nu prin xenofobie, impostură, populism pe tocuri și în costum național, eroism de operetă și lozinci politice otrăvite de ură strigate isteric la microfon.
Să discernem între patriotism sobru și naționalism sumbru, între dragoste discretă de țară și populism zgomotos care acoperă sub potop de vorbe agramate impostura și marasmul, pe care în loc să le denunțe vindecător le încurajează electoral și măgulitor.
Să nu respingem realismul crud și luciditatea ochilor deschiși care ne scutesc de iluziile catastrofale ale optimismului deșănțat, practicat de politicieni alarmiști, deghizați în „patrioți” și „ctitori” ai unei alte epoci de aur. Doar ideologii totalitarismului vorbesc despre o asemenea utopie spre care se mărșăluiește pierzând libertatea.
Minciuna, asmuțirea „poporului” contra „javrelor”, „șobolanilor” și „păduchilor”, incitarea la răzvrătire socială, la denigrarea minților lucide care descriu onest realitatea, la decuplarea și deraierea României de la direcția europeană (direcție dorită natural de făuritorii Marii Uniri, mulți dintre ei uciși în închisorile comuniste), acestea și multe alte odioase lucruri pe care le propagă azi încruntat adversarii spiritului cu adevărat patriotic al celor ce au compus Proclamația de la Alba Iulia în 1918, sunt tot atâtea rătăciri de la realitate și adevăr care conduc spre drumul înfundat în sărăcie, izolare, destrămare socială și totalitarism strivitor de persoană, dar exaltant al masei lingușite și mințite în față.
Vocea mereu lucidă a istoricului ideilor politice, a politologului și profesorului universitar Ioan Stanomir: „Viitorul cuprins în Proclamaţia de la Alba Iulia este unul care nu s-a împlinit cu adevărat niciodată […] Spre a putea exista cu adevărat, acest viitor are nevoie de curajul civismului şi de eliberarea naţiunii noastre de sub vraja noului ceauşism care o seduce, cu cortegiul ei de himere. Spre a se putea naşte, este vremea ca patriotismul să se construiască din nou, unificator şi vizionar. Despre anul 1918 şi despre Alba Iulia nu trebuie să vorbim la timpul trecut al comemorării demagogice, ci la timpul viitor care se află în paginile de demult. Politica la scară umană, imaginată atunci, ne poate îndruma. Căci tenacitatea şi modestia celor de atunci luminează peste decenii, ca o flacără ce nu se poate stinge, ocrotită de inimile închinate speranţei.”
Așa să fie!
La mulți ani, tuturor celor ce compunem România reală, nu imaginară!
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News









