Cai troieni în cetatea asediată de noapte

A căuta obsesiv cauze ale neajunsurilor sociale și ale ratării personale exclusiv în zona adversităților politice, ideologice, religioase și de orice altă natură, indică încremenirea falimentară în resentiment și prejudecată. Uneori, chiar în ură.

O stare de orbire de care profită fără scrupule actuali idoli politici cu aere mesianice, contrazise de rațiune, care te batjocoresc prin minciună, tu creditându-i ca salvatori de neam, Biserică și țară, în timp ce acestea nu sunt periclitate decât de scufundarea socială în ignoranță, anomie, conspiraționism, formalism parazitar, improvizație, vulgaritate, credulitate suicidară, manelism ca mod de viață, crime, pornografie și omniprezentă înjurătură. Toate acestea ne contrazic portretul național creștin cu care defilăm la zi de sărbătoare. Toate ne sunt potrivnice.

Cine dintre „salvatorii neamului” le contrazice, cine le practică? Dacă te declari (fie și doar la recensământ) creștin, dar ignori sistematic și isteric miezul credinței creștine care este personalismul, discernământul, libertatea rațională a persoanei și relația ei binevoitoare cu celălalt, ești, cel puțin uneori, în plină contradicție cu profilul real al acestuia.

Din Evanghelie, nu din altă parte, știm că cel care-L urmează real pe Hristos nu e omul prejudecăților și al resentimentului, nu e, în general, „învățătorul de Lege” încremenit  în sinele-i gonflat, nu e nici politrucul abject și obraznic, cândva fariseu sau saducheu, azi vânzător de orice, ins care îți înjură mama și demonizează chipul cuiva prin AI sau prin calomnie, în timp ce îl citează pe Apostolul Pavel pentru a-și semnaliza convenabil „conservatorismul creștin”, nu e însă nici ignorantul manipulabil, decuplat de realitate, pasionat de cai verzi pe pereți și desfigurat de ură față de cei ce-i vorbesc despre iluzie.

Creștinul, cât a mai rămas azi din el în fiecare dintre noi, stă cu ochii deschiși, privește atent în jur, descifrează critic semnele vremii lui, nu mușcă lacom momelile minciunii mereu populiste ale negustorilor de „adevăr” încreștinat la taraba politică, discerne răul de bine și, pe urmele lui Hristos, „oile” de „capre” și de „lupii” travestiți în mielușei cu crucea-n frunte.

În acest context dezvăluirea realității și nu îmbrobodirea ei face cu adevărat bine și salvează din înșelarea de care, profesionist, se ocupă doar „cel rău” printre cei ce nu-l văd nicăieri sau au făcut pactul cu el.

E în mod cert bine să ne deschidem ochii pentru a distinge între „caii călăreților din Apocalipsă” ce se îndreaptă încă nedeslușiți spre noi și deja prezenții cai troieni care se mișcă în voie prin cetatea noastră asediată de propaganda populismului halucinogen, ortodoxist sau nu, care tulbură social și smintește eclezial. Din ei, din caii troieni surprinși în diferite ipostaze solemne, ipocrite și binevoitoare, precum cândva viclean oferitele „daruri grecești”, va ieși, pe măsură ce se va așterne o noapte și mai adâncă peste cetate, tot ce ar putea desăvârși înfrângerea ei atât de nedreaptă.

Ce pierdem dacă devenim mai atenți? Ce am putea câștiga, devenind? Răspunsul poate conta cât o mică înviere a adevărului germinator de bine personal și comunitar pe calea apropierii, în mai bună cunoștință de cauză, de Învierea care iar ne bate la ușa rațiunii smerite și luminate de credința în El.