O ultimă notație (sper) despre calendar

Invocarea minunii aprinderii Sfintei Lumini ca argument pentru menținerea unui calendar eronat este compromițătoare intelectual, teologic și moral.

De Paști nu sărbătorim o dogmă, ci o uriașă bucurie întemeietoare: Învierea Domnului – eveniment istoric în care cred toţi creștinii din lume. Oameni care Îl mărturisesc pe Hristos în paradigma confesională în care s-au născut fără să o fi putut alege. Lumina Învierii lui Hristos luminează tuturor și nu e intermitentă.

A rămâne idolatru înțepenit într-o formă, ignorând trufaș fondul, a te agăța inerțial de o falsă realitate (calendaristică) în defavoarea realității înseși, a face acest compromis absurd doar pentru că există și vor exista mereu oameni care au mari dubii în legătură cu forma sferică a Pământului, cu firescul îndreptării calendarului, probabil și cu reglarea orei exacte, nemaivorbind de alte necesare aduceri la zi, deci în general cu adecvarea la realitate, reprezintă o expresie a compromisului jenant, a comodității mentale și a nepăsării spirituale crescute parazitar în umbra iresponsabilității față de Biserica lui Hristos.

Așa cum a asocia un calendar eronat cu minunea aprinderii Sfintei Lumini înseamnă a îndrăzni să afirmi că Dumnezeu preferă ignoranța și ignorarea, nu adevărul și adecvarea, sau că minunea Sa ar înceta exact când ar începe îndreptarea.

Calendarul nu este o emisie a Revelației dumnezeiești, ci exclusiv expresia unor necesare calcule astronomice omenești. Ca urmare, orice calendar trebuie ajustat în timp. Reținerea și zbaterea unora care sacralizează calendarul, confundându-l cu un adevăr de credință, oameni care arată aparent compătimitor cu degetul (gest reprobabil mereu) spre faptul că doar ortodocșii primesc Sfânta Lumină, invocând în mod inept ideea că, dacă am sărbători Paștele corect din punct de vedere calendaristic, Sfânta Lumină nu s-ar mai aprinde, ca și cum minunea lui Dumnezeu e condiționată de calendar și nu de credință, ca și cum dacă îți aduci ceasul rămas în urmă la ora exactă comiți un sacrilegiu, trădează inclusiv o perfidă gelozie și jenantă zgârcenie confesională: dacă am sărbători Paștile împreună, toți creștinii din lume, ar trebui să împărțim Sfânta Lumină cu alții și am pierde din prestigiul singularității cu care ne place să facem paradă.

Nu în acest tip de creștinism s-ar putea recunoaște Hristos, Cel care ne-a dat în Sfânta și Marea Joi din Săptămâna Sfintelor Sale Pătimiri cea mai înaltă poruncă: „Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteti ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții.”