Antiapocalipsa

Ilie Stepan. Foto: Alin Zelenco

Ilie Stepan este una din marile personalități ale muzicii românești de azi. Singur sau alături de grupul PRO Musica, el a scris pagini de remarcabilă originalitate în peisajul rock-ului, folk-ului, pop-ului de la noi. E autorul primei (și singurei) opere folk autohtone, Creanga de cireș. Împreună cu colegii din PRO Musica a susținut primul concert rock într-un spital psihiatric, cel de la Jebel, și primul concert într-un penitenciar. Această din urmă inițiativă e singulară în întreaga Europă de Est. Ilie Stepan este un extraordinar ghitarist, un compozitor de forță și un aranjor de mare clasă. Numele lui va fi indisolubil legat de Revoluția din decembrie 1989, când, în 20 decembrie, a cântat în balconul Operei din Timișoara. Câteva zile mai târziu a compus piesa Timișoara, imnul Revoluției. Ulterior, ea a devenit și imnul orașului.

În zilele pandemiei, în izolare, Ilie Stepan și-a trecut în revistă activitatea de aproape o jumătate de secol și, sub semnătura Stepan Project, a dat la iveală o excepțională suită de zece cântece, rescrieri, reinterpretări, reorchestrări, remixări, remasterizări ale unora dintre compozițiile mai vechi. Produsul rezultat se intitulează The Man Without Identity și e girat de companiile de producție Art Protocol și Show Factory. E vorba, așadar, de variante alternative ale unor cântece apărute pe discuri anterioare Stepan Project, amplificate și regândite din perspectiva artistului matur aflat, alături de întreaga omenire, într-un punct de cumpănă.

CD-ul – care e și o inspirată operă grafică, datorată lui Pavel Vereș – constituie o aventură muzicală cu totul neobișnuită în spațiul nostru. Cu harul său de a declanșa energii și de a aduna în juru-i o diversitate de artiști provenind din multiple domenii creatoare, Stepan ne propune și un spectacol de tipul all stars.

I-au fost alături pe parcursul intensului proces de reelaborare muzicală pianistul Doru Apreotesei și ghitariștii Dixie Krauser și Horea Crișovan. Ei sunt colaboratorii săi cei mai apropiați din ultimii ani. Acestui „miez tare“ i s-au asociat instrumentiști de mare valoare, actori, cântăreți, de la Grigore-Bujor Hariga, Alex „Boița“ Perin, Luminița Burcă, Nicu Pătoi, Alexandra Guțu, Liviu Butoi, Cristina Păduraru, Mario Florescu, Florin Barbu, Claudia Ieremia, Horváth Octavian-Nicolae, Dana Borteanu, Vlady Cnejevici, Laura Modi, Doru Iosif (membru fondator al PRO Musica, coautor al multora din cântecele grupului și inspirat textier), la Dana Török, Ovidiu Rusu, Lică Dolga, Mircea Stratan, Petre Ionuțescu, Cornel „Schwartz“ Calboreanu, Damian Victor Oancea, Ștefan Dandu, Cristian Bălteanu, Dinu Simon, Ioan „Meniță“ Vasilescu.

Am ținut să menționez numele de mai sus și pentru că ele dovedesc un tip de solidaritate umană și artistică pe care pandemia părea să o distrugă. Excepționala calitate tehnică a CD-ului a fost asigurată de conlucrarea între casa Fandango Recording din Toronto, a lui Florin Buciu, Show Factory, animat de Sebastian Ciocan și Lockdown Studios, a lui Stepan însuși, plasat la Nădlac, la granița de vest a României. Așadar, un exemplu de colaborare „în vremuri de ciumă“ pe care îl întâlnești arareori – sau poate niciodată – în spațiul autohton. El e cu atât mai prețios cu cât legile, spaimele, oamenii și virușii aproape că-l făceau imposibil.

Din vasta sa creație (n-am spus nimic despre compozițiile PRO Musica și despre sutele de realizări în teatru și în film), Ilie Stepan a ales zece compoziții. Ele sunt, desigur, reprezentative pentru o strălucită carieră, dar conțin și ceva în plus: acea pulbere de aur care ne indică apartenența la o viziune comună, la o idee care transcende necesitățile și realitățile imediatului. E vorba de atotprezența omului fără identitate în care se întrupează atât măreția, cât și nimicnicia existenței. Albumul, aflat sub presiunea unei morale grave, chiar „grele“, e conceput circular, debutând cu un Cântec pentru lumină, și încheindu-se cu o Rugăciune pentru lumină. Ordinea acestor două cântece e deopotrivă surprinzătoare și sugestivă. Ea pornește de la un dat (preeminența luminii în raport cu toate celelalte elemente ale universului) și se sfârșește cu o concluzie în care spaimele și amenințările primejduiesc formele de manifestare ale divinității.

Ca orice mare artist, Ilie Stepan posedă și arta de a cunoaște lumea prin instincte. Viziunea lui e mai degrabă sumbră, hrănită de prea numeroasele exemple tragice întâlnite la fiecare răspântie a vieții. Cântecele ne proiectează într-un scenariu de factură apocaliptică, dominat de personaje maligne, care întrupează, simbolic, Răul dintotdeauna. Unele din ele poartă măști (Claunul Cioclu), altele sunt abstracțiuni, precum eroul titular, „Omul fără identitate“. Se poate stabili, în acest din urmă caz, o filiație musiliană, cu „omul fără însușiri“ ca anticipator al „epocii foiletonistice“, și a nebuniei care cuprinde, treptat, într-un crescendo frenetic, planeta. Omul lipsit de unmanitate (pentru că despre aceasta vorbește compoziția) e dictatorul, dementul care-și impune voința, cel gata să sacrifice, doar pentru a-și împlini visele descreierate. În contextul actual, piesa capătă frisonante nuanțe profetice.

Ilie Stepan explorează versanți nebănuiți ai unei geografii mentale și muzicale de o uimitoare complexitate. Discul e o meditație despre soarta tragică a omenirii, dar el conține și o contra-propunere luminoasă, sugerată de subtile, arborescente construcții sonore. Artistul a realizat o structură coerentă, și nu doar o însumare de piese valoroase. Unitatea în diversitate e asigurată de sunetele ghitarei, instrument-rege într-un univers în continuă destrămare, zbatere și renaștere. Sonoritatea folcloric-liturgică a unora din piese contrastează admirabil cu dominanta jazz-istică din altele. Maestru al fusion-ului, Ilie Stepan atinge virtuozitatea. Savantele dialoguri între instrumente (de pildă, între „higheghea“ – vioara cu goarnă – a lui Cristian Bălteanu și saxofoanele lui Liviu Butoi) alcătuiesc fragmente nu doar de o mare frumusețe muzicală, fiind de un rafinament compozițional impresionant. Păsări în zbor deasupra unui câmp cu maci e, ca ilustrare a celor spuse mai sus, o piesă-reper.

Instrumentelor deja invocate li se adaugă prezența subtilă, neliniștitoare și energică în același timp, a „moog-ului“ stăpânit de Doru Apreotesei. Asemeni unui magician într-o clipă de grație, Ilie Stepan veghează la armonizarea unor entități ce provin parcă dintr-o realitate virtuală, obligându-le să se supună regulilor omenescului. Din acest punct de vedere, creația lui Ilie Stepan e și un elogiu adus complexității ființei umane – de la căderile înspăimântătoare până la capacitatea de a se înălța prin curățire spirituală. Acest triumf e marcat de excepționalele pasaje simfonice care conferă întregului aura unei frumuseți mistice.

Discurs despre suferință și redempțiune, The Man Without Identity e o realizare polifonică în care grandiosul coexistă cu impulsurile dezlănțuite ale unui spațiu moral cariat. Paradisul și Infernul se confruntă într-o bătălie frenetică, fără reguli și logică. Ceea ce descrie Ilie Stepan este un proces de recucerire a normalității, într-un moment în care ordinea lumii a fost tulburată, iar „tristețea misterioasă“ guvernează gesturile puținilor indivizi lucizi, supraviețuitorii unui holocaust al conștiințelor. Sugestivă e în acest sens Cabala ticăloșilor, compusă pe un text de Tavi Iepan. Forța de evocare a lumii corupte, a valorilor false și a speranțelor ucise în fașă e potențată de sonoritatea hardrock în care rafinamentul ghitarelor e dublat de rudimente de voce umană, redusă la un șir de emisii sonore ce ating marginile isteriei. Piesa devine astfel un avertisment care, prin violență și radicalism, se opune realității aflată în plin proces autodistructiv. Prohodul unei civilizații sinucigașe e rezumat în versurile de final: „Măi omule bun, mă’ Cioclule/ mă’ tu nu vezi că nu merge cu ăștia/ Mă’ du-te, mă, acasă/ Că astăzi ai îngropat destui“. Aceeași tonalitate și aceeași insuportabilă tensiune a presiunii alcătuiesc nota dominantă și a altor piese. Cavalerul cruciat, Mașina timpului, Omul fără identitate, Ispita se revendică încercării de a decripta absurdul și de a-l anihila.

Caracterul de confruntare e prezent pretutindeni, subliniat de sunetele maiestuoase ale ghitarei, care și-a asumat rolul de a semnala – cu fermitate, deși sporadic – că există alternativă la Rău, că Frumusețea și Bunătatea n-au dispărut, deși au fost acoperite de gălăgioasa prezență a vulgarității, prostiei, ticăloșiei și nemerniciei umane. Scâncetul copilului nou-născut valorează, într-un asemenea context, cât o epifanie și o promisiune a eternului reînceput.

Rândurile de mai sus își propun doar să atragă atenția asupra acestei noi izbânzi muzicale a lui Ilie Stepan. Ea trebuie ascultată și analizată secvență cu secvență. Multistratificată și de o plurivalență ideatică arareori atinsă în peisajul nostru muzical, The Man Without Identity reconfirmă clasa creatorului Stepan. Există și aici, ca în orice operă de artă importantă, un soi de pact faustic pe care marele muzician știe de la început că îl va câștiga: el nu își vinde sufletul, ci, prin harul său, nădăjduiește să salveze conștiința celor care nu au uitat să vadă și să audă mesajele Binelui și Frumosului. Într-o lume contorsionată și descreierată, s-ar putea ca aceste cerințe simple să însemne Totul. Admirabilele sale cântece sunt versete dintr-o Antiapocalipsă de care avem nevoie.

Articol publicat și în România literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News