Datoria întoarcerii la Adevăr și bucuria iertării

Există puține lucruri mai triste decât nedreptatea (în)frângerii prin ofensare a unei relații fondate inițial pe respect și prețuire reciproce. Din fericire, nu totul în existența unei asemenea relații sau a ruperii ei este ireversibil, întrucât în ecuația creștină a vieții este inclus și termenul posibil și esențial al pocăinței, al înnoirii minții, al re-cunoașterii Adevărului.

 

Această scară lăuntrică pe care putem urca din locul întunecat în care am căzut până la lumina revenirii în sine și a întoarcerii la C/celălalt poate avea trepte la care nu ne gândim niciodată:

  • momentul fulgerării ideii că e foarte probabil ca nu tot ce crezi despre tine și celălalt să coincidă cu realitatea.
  • coborârea din caruselul sinelui care se învârte fără oprire în jurul lui însuși.
  • ieșirea temporară din vârtejul toxic în care te absoarbe cotidianul vampirizant și în care riști să devii un robot orb.
  • reflecția asupra propriei failibilități, a propriilor limite, compromisuri și complicități.
  • căderea pe gândul că celălalt este un chip al vulnerabilității, ca și al tău, că fața lui a fost sau este brăzdată uneori de lacrimi, în spatele cărora stă nemișcat, dar viu, chipul lui Dumnezeu însuși.
  • înțelegerea reală că ai putut răni, deși ai făcut-o poate constrâns de contextul impur în care ești plasat cu sau fără voia ta, sau sabotat de propriile slăbiciuni, umori și luciferic orgoliu.
  • regretarea „in crescendo” a faptului că vorbele tale necugetate, doar debitate, te-au urâțit, iar gândurile tale otrăvite de un puseu de ură te-au murdărit.
  • acceptarea ideii că nu poți fi pe Calea hristică (în măsura în care ești preocupat de ea), orientat fiind lăuntric spre scuzarea perpetuă a sinelui egolatru, mărșăluind solitar și încrâncenat în disprețul tău față de cei ce nu-ți pot da dreptate împotriva unor evidențe pe care alegi să nu le vezi.
  • luarea în considerare a întoarcerii gândului spre Cineva care a spus: „Să nu ucizi!”. Nici măcar în efigie, întrucât cuvintele pot fi arme letale. Cu atât mai mult armele de ucidere în masă, fie ele și pravoslavnic „binecuvântate”.
  • oprirea din reveria autoîndreptățirii, adunarea gândurilor din risipirea fără sens și întoarcerea de pe calea care te îndepărtează de ceilalți, prieteni sau nu.
  • răsucirea minții, orientarea ei spre adevărul pe care ți-l strigă în față pietrele, înnoirea gândirii, ieșirea din încremenirea inimii.
  • întoarcerea „acasă”, îngenuncherea în fața Tatălui, mărturisirea greșelii înaintea Celui nerăbdător să ierte.
  • iertarea, bucuria, împăcarea.

Există, desigur, și ofense care, în funcție de cine le emite, devin pure, copleșitoare complimente. Chipurile descompuse de ură ale celor ce au făcut o carieră exclusiv din jignirea adversarilor de idei (adesea inventați) și din ofensiva isterică asupra bunului-simț sunt tot chipuri vulnerabile care trebuie să ne amintească mereu de C/celălalt și de datoria iertării. Din fericire, nu „tatăl minciunii” va avea ultimul cuvânt, ci Tatăl Cuvântului întrupat din iubire pentru fiecare dintre noi.

Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.