Starea limbii, starea țării
Dacă există o zi de sărbătorire, nu de comemorare, a limbii române (chiar astăzi), există, desigur, și o noapte a ei (aproape tot anul), în care o maltratăm, adică ne purtăm rău cu ea, făcând-o „cum ne vine la gură”.
Inclusiv la nivelul cel mai înalt – unde se ajunge fără probleme, prin salturi incredibile cu prăjina arivismului și imposturii îndelung antrenate – de la nivelul cel mai de jos, unde limba română e încă într-un proces rudimentar de (mal)formare. Darea în stamba / stampa sintaxei și morfologiei e spectacolul grandios și fără pauze care rulează nu doar pe micile ecrane sau pe undele radiourilor comerciale, ci în tot vastul iarmaroc național creat și harnic întreținut chiar de acestea. Nefiind ele deloc străine de marea derivă a școlii românești.
Zgomotul de fond lingvistic sordid cu care ne-am obișnuit, a cuprins tot ce e citadin, suprimând urbanitatea. Molima dezarticulării verbale s-a întins încurajată cu tupeu de la prea multe microfoane la care au ajuns prea mulți dintre cei aflați la cuțite cu limba maternă, deci cu trecutul pe care îl disprețuiesc fără să-l mai cunoască. O contradicție logică din ce în ce mai imperceptibilă pentru cei ce urcă țopăind scara largă a ideologiilor anticulturale.
Așadar, ce să mai întreprinzi sanificator, când nici măcar înalte, simbolice instituții menite să ocrotească limba română nu o mai fac? Cum să trezești pe cineva din „somnul cel de moarte” generos remunerat și deșănțat promovat? A mai pomeni pe timpul acestei nopți polare, a cărei beznă îngheață și împresoară mintea, expresii prețioase precum „limba e casa ființei”, înseamnă doar a-l ironiza fără sens pe Heidegger.
Ce mai rămâne de făcut într-un naufragiu? Să te salvezi. În mod ideal împreună cu alții, cât mai mulți posibil. In extremis, să te salvezi pe cont propriu. Contextual, citind. Nu prompterul (e riscant), nici știrile (periculos de palpitant). Citind cărți cât mai vechi, nu cât mai noi. Omenirea a spus deja tot ce era cu adevărat important de spus. Azi secretă, cu rarisime excepții, doar platitudini mai mult sau mai puțin prost scrise, deplorabil vorbite. E preferabil, în contextul în care, asaltați fonic de o puzderie de prostii debitate agramat, să încercăm să ne definim nu prin ceea ce ajungem să știm, fiind la curent cu nimicul, ci prin ceea ce ignorăm, salvându-ne de el. Putem încerca să ne familiarizăm din ce în ce mai puțin cu epoca stricării limbii și asasinatelor asupra bunului-simț, ignorând-o cât mai mult cu putință. Ne putem strădui astfel, pe cont propriu, să locuim curat și decent în limba noastră, fiindu-i simultan și gazde cât mai bune.
De ce? „Esenţialul este să numeşti corect lucrurile. Dacă denumirile nu sunt corecte, cuvintele nu se mai potrivesc. Dacă cuvintele nu se mai potrivesc, treburile (statului) merg prost. Dacă treburile (statului) merg prost, nici riturile şi muzica (religia și cultura) nu mai pot înflori. Dacă riturile şi muzica nu mai pot înflori, judecăţile şi pedepsele încetează să mai fie drepte. Dacă judecăţile şi pedepsele încetează să mai fie drepte, poporul nu mai ştie cum trebuie să se poarte.” (Confucius)
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
