Vidul mândriei de a fi român (sau de altă naționalitate)

Sedarea intelectuală și morală provocată de ideologia național-comunismului care a indus somnul de decenii al rațiunii și al spiritului (auto)critic are încă toxice efecte reziduale asupra psihicului nostru colectiv. De exemplu, un adagio fratern românesc la banala constatare a existenței vidului „mândriei de a fi român” (sau de orice naționalitate) se dovedește a fi chiar și azi cât se poate de potrivit.

Neputința, inclusiv morală, de a înțelege fără rest sau de a percepe fără mânie un adevăr oricât de simplu, livrat de bunul-simț, impune uneori formularea unor explicații suplimentare. Mai ales pentru posibile victime ale manipulării comise de personaje care mimează acte „jurnalistice” în subsoluri sordide ale unui tip de „presă” născut din spuma murdară a mării de injurii la adresa adevărului nud și a celor ce aleg să-l rostească răspicat, oricât de incomod ar fi, oricât de ignorat.

Sedarea intelectuală și morală provocată de ideologia național-comunismului care a indus somnul de decenii al rațiunii și al spiritului (auto)critic are încă toxice efecte reziduale asupra psihicului nostru colectiv. De exemplu, un adagio fratern românesc la banala constatare a existenței vidului „mândriei de a fi român” (sau de orice naționalitate) se dovedește a fi chiar și azi cât se poate de potrivit.

Mândria, dincolo de ridicolul care o însoțeste în absolut orice formă, s-ar manifesta, presupune, chiar și în cazul cel mai benign, măcar o firavă urmă de implicare personală, o oricât de ștearsă amprentă a unui merit învecinat cu efortul sau sacrificiul individual. Miracolul îmbibat de taină al nașterii fiecăruia dintre noi într-un anumit timp și loc, descinderea noastră în existență ca membri ai unei colectivități etnice numite nație sau popor, este doar rodul Providenței, eventual „meritul” ei. Nu al celui care beneficiază gratuit de el. A te investi „trăirist” colectivist în reveria provocată de un slogan menit să te măgulească și să te seducă electoral cu o vorbă goală referitoare la naturala ta apartenență etnică este, totuși, semnul îngrijorător al orientării împotriva naturii care, cum se știe (?), detestă vidul.

Marii, cu adevărat marii noștri predecesori care s-au distins și onorat prin faptele lor, sacrificându-se pentru nobile cauze comunitare, rămân repere exemplare, venerabile, de care ne-ar putea lega merituos exclusiv urmarea căii nobile pe care ei au mers cândva. Nimic altceva în contextul patriotismului firesc, nu al naționalismului grotesc.„Mistica” naționalistă a sângelui nu coincide deloc cu mistica creștină a despătimirii, a smereniei și a dragostei pentru celălalt, cu atât mai puțin cu „îmbrăcarea în Hristos” dincolo de care diferențele etnice și sociale devin total irelevante. Dimpotrivă.

Adevărata înnobilare roditoare în sfera intimă a stimei de sine (cu totul altceva decât ridicola mândrie colectivistă) se dobândește prin strădanie personală, prin educație, prin ascensiune și rafinare lăuntrică pe calea fortifiantă a virtuților, prin admirație fertilă care, împreună, te schimbă, te îndreaptă, te deșteaptă.

Firește, evocarea ipocrit festivistă a rudelor noastre adamice, a celor despre care ne imaginăm că ne-ar putea contamina și pe noi prin timp cu meritele lor personale este o cale mai accesibilă decât aceea a modelării proprii după chipul și asemănarea lor. O cale înfundată însă în utopie.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News