Viața ca o sincopă

Ultimele creații ale artiștilor par a-și schimba statutul ontologic: ele sunt în mai mică măsură operă de artă, devenind document, cronică, mărturie, jurnal, formă de expresie confesivă.

Într-un studiu despre ultima fază a creației lui Beethoven, Theodor W. Adorno scria: „Maturitatea unui artist important nu e precum cea a fructelor. Acestea nu sunt de obicei rotunde, ci mai degrabă cu zbârcituri și chiar sfâșiate; își pierd dulceața și devin neatrăgătoare. Nu mai posedă nimic din armonia pe care a obișnuit estetica clasică s-o pretindă operei de artă, iar urmele pe care le poartă sunt mai mult cele ale istoriei decât ale creșterii. Explicația obișnuită e că ele sunt produsele unei subiectivități sau «personalități» care se articulează pe sine fără a accepta vreun compromis și care, de dragul propriei expresii, distruge rotunjimea formelor convenționale, frânge armonia într-o disonanță a propriei suferințe și disprețuiește farmecele preamăririi de sine a spiritului eliberat. Asta împinge creațiile târzii la limitele artei, ducându-le mai aproape de document.”

Rețin din acest studiu ideea că ultimele creații ale artiștilor par a-și schimba statutul ontologic: ele sunt în mai mică măsură operă de artă, devenind document, cronică, mărturie, jurnal, formă de expresie confesivă. Analizându-l pe Beethoven, Adorno constată că marele compozitor nu s-a conformat, însă, aproape deloc acestui model. Chiar și în ultimele cinci sonate pentru pian vivacitatea, inventivitatea și îndrăzneala unor cadențe și fiorituri sunt caracteristice mai degrabă epocii de ecloziune creatoare, decât inevitabilei oboseli a bătrâneții.

S-a vorbit mult, atunci când Bob Dylan a primit, în 2016, Nobelul pentru Literatură dacă nu cumva Leonard Cohen ar fi fost o alegere mai potrivită. Motivația juriului, pe cât de clară, pe atât de lipsită de relief, nu îi face dreptate nici lui Dylan, nici „marii tradiții americane” căreia, susține Academia, că i se revendică. În opinia mea, Bob Dylan e un artist de ruptură, un contestatar înnăscut, un vizionar.

Pe de altă parte, marea lui artă provine din continuarea, din îmbogățirea „marii tradiții”, și nu din modificarea ei, din crearea unor „noi expresii poetice”. Bob Dylan e, din acest punct de vedere, cel mai vechi poet, compozitor și cântăreț din întreaga istorie a muzicii și etosului american. El e premergătorul târziu și anacronic al unei mișcări care, în loc să ia act de propria identitate, a preferat s-o ignore.

Leonard Cohen a murit în 7 noiembrie 2016, la trei săptămâni după ce Fundația Nobel decisese, pe 16 octombrie, să-i ofere laurii lui Bob Dylan. Nu e nimic simbolic în asta. Dar coincidența pune și mai bine în evidență diferențele care îi separă pe cei doi nu atât ca talent, cât ca atitudine. În mod cert, Cohen și-a cultivat întreaga viață imaginea de poet și identitatea de scriitor. Într-un interviu din New York Times, întrebat ce face, el a răspuns: „Înnegresc pagini”. În felul acesta, își asuma literatura mai mult decât ca pe o profesie – ea era o vocație. Dylan e „the original vagabond” (Joan Baez), vagabondul primordial, care nu se sfia să spună: „My poetry is lousy” („Poezia mea e nătângă”). Deși atotprezent, Bob Dylan lasă impresia că a coborât dintr-o planetă străină pe care, mai degrabă alienat decât asumat, o reflectă într-un șir interminabil de albume, de compilații, de bootleg-uri și refaceri până la desfigurare a vechilor piese.

Leonard Cohen, dimpotrivă, a trasat, din prima clipă, o linie pe care n-a părăsit-o niciodată. Nu există deosebiri fundamentale între temele primelor sale cântece și litaniile din perioada târzie. E adevărat, poemele vechi aveau răceala și detașarea unor discursuri infuzate de un filon abstract-filosofic, pe când ultimele sunt impregnate de magnetismul interacțiunii directe cu o moarte îmblânzită și tratată drept tovarăș de taclale.

Atunci când avea îndrăzneala să exclame, în ultimul său disc antum, „Hineni!”, adică „Sunt pregătit, Doamne”, Cohen punea în balans întregul univers de răsfăț al lui Bob Dylan. În cel mai bun cântec al ei, Diamonds and Rust, Joan Baez oferă imaginea memorabilă a unui Dylan irezistibil, a cuceritorului absolut, a Alesului care nu avea decât să întindă mâna încât până și ființa cea mai curată, întruparea Virginității și Sfințeniei, i s-ar fi oferit de bunăvoie („The Madonna was yours for free” / „Fecioara a fost a ta pe gratis”.) Nu e nimic blasfematoriu în această imagine a lui Dylan, după cum nu e nimic sfânt în stilizarea recluziunii care a constituit firul roșu al existenței lui Leonard Cohen. Spre deosebire de contemporanul său, canadianul a obținut totul cu greutate, cu o trudă inimaginabilă și cu o întârziere care pe oricine altcineva l-ar fi mutilat artistic și l-ar fi anulat uman. Succesul lui Dylan a fost instantaneu și s-a menținut la cote înalte cea mai mare parte a existenței lui. Cohen a cunoscut gloria când avea aproape șaizeci de ani. Abia în 1992, cu albumul The Future, numele său a ieșit din marile bazin al semi-anonimatului unde își crease, ce e drept, un număr relativ mic, dar fanatic, de admiratori. Împrejurările țin de schimbarea de paradigmă socială și politică din Statele Unite, unde se aștepta reîntoarcerea la putere a democraților. Nici astăzi nu sunt sigur că la mijloc nu e o neînțelegere: cântecul Democracy, pe care Partidul Democrat și l-ar fi dorit imn de campanie electorală nu e nici pe departe o exultare a democrației. Din contră, el demistifică iluziile care au hrănit o întreagă generație de pretinși rebeli: „It’s coming through a crack in the wall/ On a visionary flood of alcohol/ From the staggering account / Of the Sermon on the Mount/ Which I don’t pretend to understand at all” („Ea [democrația] vine printr-o crăpătură în zid/ Dintr-o revărsare vizionară de alcool/ Din aiuritoarea Predică de pe Munte/ Pe care nici măcar nu pretind c-o înțeleg”).

În ce măsură aveau aceste versuri de-a face cu asaltul democraților asupra Casei Albe? În niciun fel. Dar nu mesajul îi interesa pe managerii de campanie, ci ritmul săltăreț al cântecului – cât se poate de diferit, de altfel, de majoritatea melodiilor lui Cohen. Cântărețul a cultivat, de la începutul până la sfârșitul vieții, o muzică dinadins monotonă, bazată pe armonii simple, dar cu efect hipnotic, repetitive și sfâșietoare în uniformitatea lor atent controlată. Ele sunt, de fapt, niște mantre ce împing până la marginea prăpastiei drama unei minți rafinate, suprasaturată de experiențe culturale și, ulterior, religioase, aflate într-un perpetuu conflict cu dorințele simple, dar irepresibile, ale inimii și trupului. Prin aceasta, cele mai bune cântece ale lui Leonard Cohen ating dimensiunea unor litanii senzuale metafizice, gata să facă explozie în auzul ascultătorului.

Să revenim la textul lui Adorno. Filosoful și muzicianul german constata existența la mulți mari artiști a unei rupturi între opera de maturitate și cea a anilor târzii. Discutăm, în cele mai multe cazuri, doar de diminuarea treptată, ca pe un plan înclinat, a creativității, ci despre o schimbare pronunțată de regim.

Bătrânețea aduce cu sine renunțarea la însușirile care, în alt context, au constituit chiar farmecul, originalitatea și consistența realizărilor artistice. În cazul lui Leonard Cohen, acest lucru a fost vizibil mai întâi în scrierile poetice, pentru ca, ulterior, muzica să se înscrie pe o traiectorie similară. Analiza acestui proces nu e ușor de făcut. Produsul său finit e întotdeauna o perfectă asamblare de text și muzică, în care cele două entități s-au născut, multă vreme, simultan. Altfel spus, el nu depune pe un portativ niște versuri preexistente și nici extrage o poezie dintr-o magmă muzicală preexistentă. Leonard Cohen comunică simultan două limbi – limba poeziei și limba muzicii –, într-o emisie fonică ce permite topirea uneia în alta, fără însă ca ele să-și piardă identitatea.

Așa se explică faptul că Leonard Cohen n-a ezitat, în câteva rânduri, ca în volumele de poezie să publice, alături de texte cu o miză explicit poetică, și versurile cântecelor. Acest lucru s-a întâmplat prima oară, în Stranger Music (1993), antologia poetică de mare succes publicată de Vintage, și în ultima lui mare carte de poeme, The Book of Longing, din 2006, când se împlineau cincizeci de ani de la debutul poetic al autorului cu Let Us Compare Mythologies (1956), dar și în The Flame, culegerea postumă, din 2018. Puse față în față, ele redau chipul complex al unui Ianus bifrons: îngândurat, îndurerat, resemnat, în primul caz, și emaciat, trecut parcă dincolo de viață, marcat de note ale revoltei și ispășirii, în celelalte două.

Într-adevăr, privite în oglindă, ele marchează un drum al dizarmoniei, presărat cu numeroase poticneli, căderi în abisul disperării și miraculoase recuceriri ale energiei capabile să mai prelungească, zi după zi, suferință după suferință și geamăt după geamăt calvarul unei gândiri auto-torturante. Nu viața cotidiană a poetului-cântăreț stă aici în cumpănă (toate biografiile vorbesc de un Leonard Cohen din ce în ce mai luminos, mai comunicativ, mai detașat de cenușiul vieții, pe măsura avansării în vârstă), ci gândirea lui, adânc impregnată de greutatea Sfârșitului. Or, această presiune constantă produce o eroziune care va determina subțierea iremediabilă a fluxului vital, subminat de vini adânci și de pierderea destinației pe care a căutat-o mereu, iar acum știe că a pierdut-o definitiv.

Adorno avea, totuși, dreptate într-un punct: atunci când afirma că, treptat, procesul creator se identifică cu gemetele interioare, cu răsuflarea întretăiată a vârstei obosite și tracasarea provocată de sentimentul absurd și frustrant de a ști că adevărurile tale vor fi asumate de alții prea târziu, mult prea târziu. Versurile sună ca o răzbunare, iar muzica se adeverește a fi acompaniamentul cinic al unui joc în care nu există câștigător și perdant, ci doar un imens gol existențial acoperit de vina difuză a trăirii sincopate: „Misivele-mi trimise/ Nu ți-au plăcut nicicând// Acuma știi ce-nseamnă/ Și mi le porți în gând// Le recitești pe cele/ pe care nu le-ai pus/ Pe rug, ducând la gură/ Ce ți-a rămas nespus.// Spuneam că un potop/ A fost, și-apoi nimic./ Speram să mi te-aducă adresa de pe plic.// Poveste ți-este lungă,/ Cu-o intrigă-n derivă/ Încât ți-a luat ani mulți/ Să ieși din defensivă.// Răni vechi de redeschis:/ A pierde-i lucru sigur/ Și bunătatea celui/ Puternic. Dar și singur.// Tu în odaie-mi intri/ Și la biroul meu/ Începi scrisoarea către/ Cel care puteam fi eu.” (Traducere de Șerban Foarță și Cristina Chevereșan).

 Articol publicat şi în România literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News